Mircea Radu IACOBAN

Un film de odinioară se intitula inspirat „Străzile au amintiri”. Cum și-n apa aceluiași râu nu te poți scălda de două ori, nici strada nu rămâne mereu aceeași: alcătuirea forfotei umane diferă de la o oră la alta, peisajul urban se modifică în amănunte și, câteodată, în esențe („când a mai apărut și blocul ăsta?”); rutina  cotidiană ne aduce zi de zi pe caldarâmul ce poartă într-o memorie virtuală amprenta nevăzută a pașilor moșilor și strămoșilor – numai că mai demne de atenție ni se par găurile din asfaltul de azi decât încărcătura de istorie recentă a străzii purtătoare de atâtea amintiri.

La Iași, urbe temeinic marcată în însăși ființa ei de trecerea unor „mărețe umbre”, nu-i numaidecât să cauți mărturii în piatra vechilor zidiri: neîndoielnic, au trecut cândva pe strada cutare și, dacă închizi ochii, le poți desluși de parc-ar fi aievea. Odată, Nichita Stănescu m-a rugat să-l însoțesc într-o călătorie fără cuvinte prin vechile ulițe ale Țicăului întomnat. „Bătrâne – a concluzionat la despărțire – îți dai seama că s-ar fi putut să atingem pietre din caldarâmul aurit de trecerea Luceafărului?”

Numai că nu toate amintirile străzii se rânduiesc sărbătorește în capitolul onorant al cronicii urbei, unde aflăm și destule episoade triste, penibile, chiar jalnice. Unul mi-l amintesc ori de câte ori trec prin dreptul Sălii sporturilor, unde actorii Teatrului Național au fost rânduiți să-l întâmpine pe „eroul între eroi” aflat în vizită „de lucru” la Iași. Toată suflarea orașului fusese mobilizată în vederea epocalei vizite, de pe urma căreia, de regulă, nu se lăsa cu decorări, ci, mai totdeauna, cu mustrări, critici profund constructive, reproșuri, destituiri, treceri pe linie moartă. Nu-s sigur că-i reală povestea cu vopsirea în verde a frunzei copacilor „de pe traseu”, dar la alte isprăvi de același calibru am fost martor.

De astă dată, Teatrul Național primise onoranta misiune să realizeze momentul istoric evocator menit să sugereze fireasca evoluție de la gloria străbună la și mai gloria contemporană – adică, de la Decebal la Nea Nicu. După dezbaterea tuturor proiectelor izvodite de înfierbântata fantezie locală, a fost validat scenariul cel mai bombastic-triumfalist-costisitor: Uzina „Nicolina” va construi, din metal, o enormă Columnă a lui Traian, pe „brâiele” căreia vor fi amplasați daci și romani, urmând ca palierul de jos să-l populeze eroii precursori datorită cărora România a izbutit să ajungă pe înaltele culmi ale socialismului multilateral dezvoltat. Lista personajelor istorice a fost atent verificată (aprobat Mircea „cel Mare”, tăiat Vlad Țepeș...) și iată-i pe actorii celui mai vechi teatru românesc costumați de scenografi, văcsuiți cu pămătuful cabinierelor și blagosloviți cu câte-o replică esențială și definitorie, pe care oaspetele de onoare urma s-o recepteze din goana mașinii. „Nicolina” și-a îndeplinit sarcina cu înaltă răspundere muncitorească, astfel că macaraua a amplasat la termen fierătania (6,5 tone!) în buza bulevardului.

Ultima repetiție n-a fost mulțumitoare, deoarece nu era suficient de apăsat reprezentată contribuția maselor care, se știe, au fost și sunt adevărații făuritori ai istoriei (teză confirmată și în decembrie 1989). În consecință, a mai fost adus un val de „muncitori și țărani, cărturari și ostași”, întruchipați de corpul de balet al Operei, figuranții Naționalului și artiști amatori (cu grijă verificați) evidențiați în „Cântarea României”. Doar actorii de la „Luceafărul” au fost ocoliți, fiindcă erau prea cunoscuți din basme și n-avea loc, în scenariu, nici Spânul, nici Balaurul, nici Vrăjitoarea, nici chiar Alba ca Zăpada („oglindă-oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă din țară?” – se știe, savanta nu agrea apariții feminine mai grațioase decât făptura domniei sale, deci, cam toată partea femeiască din România).

Vară, cald, nădușeală. De sub căciula lui Tudor Vladimirescu izvorăsc șiroaie de sudoare ce desenează tranșee în machiaj. Romanii (aduși de la „Tehnoton”) sunt avantajați de costumație (sandalele și tunica de la Operă, săbiile scurte de la Palatul Pionierilor). Dacii (de la C.U.G.) asudă în opinci și obiele (împrumutate de la formația de muzică populară „Doina Moldovei”), iar boierii de la curtea lui Ștefan îl blestemă pe Delavrancea, care a plasat apusul de soare într-un anotimp incert, obligându-i să se încotoșmăneze cu anterie, ciubote și contăș cu samur. Freamăt electrizant: vine!! Coloana de mașini trece val-vârtej, actorii rămân cu replica-n gât, iar marele Ștefan (Teofil Vâlcu) n-apucă să răcnească decât „Moldova nu-i a noastră!”... Singurul care s-a descurcat cu rapiditate a fost un oștean dac. Cu un gest neașteptat, dă sulița în custodia romanului vecin, vâră mâna sub tunică, scoate o scrisoare și-o aruncă taman în poala savantei. După care, reia sulița și-și re-compune poza de străjer la fruntariile Moldovei. Într-un vârtej de colb, coloana prezidențială dă colțul bulevardului. Uimit, romanul întreabă:

• Ce i-ai cerut, Ioane?
• Butilie, bre.