Mircea Radu IACOBAN

„Nici o istorie serioasă a învățământului universitar nu va putea, de aici înainte, eluda universul celor excluși din Universitate – profesori sau studenți, îndepărtați abuziv prin epurare, comprimare, exmatriculare, arestați sau chiar uciși în închisorile politice comuniste” – afirmă Dănuț Doboș, autorul celor trei volume de documente comentate „Universitatea captivă”. Cantitatea și, mai ales, calitatea informației în bună măsură inedită, seriozitatea construcției și imparțialitatea comentariului conferă acestei originale cercetări meritul de a acoperi, cu deslușirile de rigoare, un gol informatic ce stăruie de șapte decenii. Sutele de exmatriculări studențești abuzive au avut un răsunet mai degrabă șters și consumat „cu lacătul la gură” în universul familiei, prin comparație cu traumele corpului profesoral alcătuit din personalități cu notorietate și prestigiu național, unele și internațional. La numai câteva zile după „eliberarea” din august 1944, noua putere decidea (16 septembrie) necesitatea urgentării instituirii „Comisiilor de epurare” ce urmau să „curețe”, odată cu aparatul funcționăresc, și învățământul ce trebuia protejat de „readucerea reacțiunii în lumea Universitară”. Îngrijorările să zicem că puteau să pară întemeiate câtă vreme din Iașiul universitar au pornit nefaste mișcări legionare și antisemite, iar la catedre încă mai oficiau ideologi de talia unui A.C. Cuza, I. Găvănescul, Șt. Berechet ori G. Pascu. Dacă s-ar fi menținut între limitele stabilite de sumedenia actelor normative ce inițiau și susțineau campania de „licențieri” (în termeni prea generali, dar până la un punct acceptabili), „curățarea” și „însănătoșirea” corpului profesoral și-ar fi avut justificarea care să îngăduie chiar și încălcarea evidentă a autonomiei universitare. Numai că, așa cum de altfel era de așteptat, campania s-a preschimbat într-un carusel de flagrante abuzuri, plătiri de polițe și răfuieli personale. Florea Ioncioaia scria în „Opinia studențească”: „Pentru întâia oară la aceste dimensiuni în istoria noastră politică modernă, o culpă politică, deci una de conștiință, devine o culpă morală sancționabilă juridic prin mijloace administrative sau penale (…) de cele mai multe ori, surprinde tocmai absența unei motivații bine întemeiate.” (Un exemplu: Org. de bază PMR a cerut darea afară a conferențiarei Rodica Ivănescu pentru pricini de calibrul „a scris un articol la gazeta de perete susținând că „trebuie să luptăm împotriva a două rele, războiul și dictatura, în care nu preciza la ce fel de dictatură se referă.”) Cum cei „epurați” pierdeau și dreptul la pensie (!), valul de concedieri s-a soldat cu dramatice și uneori hilare consecințe sociale. „Alma mater” avea acum 50 de catedre neasigurate; cât privește soarta celor epurați, o descrie universitarul Oct. Ionescu: „…profesori de drept s-au angajat la Cimitirul Bellu, alții la grădina de zarzavat de la Muntele de Pietate, ori la ateliere de fierărie, la Iași, unul dintre fiii lui Nicu Gane, fost președinte al Curții de Apel, putând fi văzut cărând butelii de aragaz cu căruciorul.” Drept pentru care noul ambasador al României la Moscova, Iorgu Iordan, s-a considerat îndreptățit să-i raporteze cu satisfacție lui Stalin (1950) „succesul repurtat în afacerea epurărilor de la Iași, exprimându-și în același timp regretul pentru faptul că unii reacționari au rămas nepedepsiți.” Și fiindcă l-am amintit pe Iordan: a fost unul dintre cei mai feroce persecutori din epocă, acuzând în mai multe cazuri culpe ce la fel de bine i se puteau imputa lui înșiși – cum ar fi vinovăția de a nu fi semnat Memoriul intelectualilor adresat lui Antonescu… pe care, de fapt, nici el nu-l semnase! Au existat, pare-se, două tipuri de atitudine: una de solidaritate confraternă, care a dus la admirabile gesturi de susținere reciprocă a celor incluși pe lista „comprimaților” (exemplară atitudinea de profundă coeziune a lui Petru Caraman), alături de agresarea „colegială”, vindicativă, cu acuze exagerate și nu numai odată contrafăcute. De remarcat că Ministerul Învățământului și Culturii, cărora cei dați afară îi adresau memorii, s-a arătat adesea mai îngăduitor decât Universitatea ieșeană, anulând decizii de licențiere, dispunând reîncadrări și redări de pensii! Iar zelul Comisiilor ieșene de „comprimare” a depășit cu mult pe acela de la București sau Cluj. N-am știut prin ce au trecut profesorii mei în anii întunecați ai „curățirii” Universității; le întâlnesc cu întristare numele în filele cărții și mă bucur că barem unora le-am putut perpetua amintirea publicând, din păcate postum, cărțile de excepție semnate de Gh. Ivănescu, Theofil Simenschy ș.a. După cum rezultă din filele cercetării, printre cei mai activi și mai acerbi gardieni ai noii orânduiri s-au numărat Andrei Oțetea, Iorgu Iordan, Al. Myller, Vasile Mârza, C. Balmuș, Jean Livescu, Adolf Haimovici, Janeta Benditer, Gr. Botez (!), V. Ababei, Leo Bartfeld, G. Istrate (?). Numele celor dați afară din învățământ pot fi aflate aproape pe fiecare dintre cele 426 de pagini ale primului volum.