Mircea Radu IACOBAN

Se spune că Editura Universității ieșene a refuzat categoric să publice o carte de cert interes pentru istoria celei dintâi instituții de învățământ superior românești: „Universitatea captivă”, o cercetare întreprinsă de Dănuț Doboș în arhivele din primele decenii de după 1945. Până la urmă, cartea, în trei volume, a apărut, dar probabil că pe spezele autorului, într-un tiraj modest și, oricum, nu la editura îndreptățită, dacă nu chiar obligată s-o tipărească. Am izbutit s-o găsesc cu greu și unde mă așteptam mai puțin: într-o bibliotecă-librărie confesională! Bănuiesc motivația neobișnuitului refuz: documentele sunt mai mult decât incomode, dezvăluind o Universitate într-adevăr captivă și, zicem azi, excesiv de obedientă. Și mai deranjante probabil sunt considerate retușurile pe care revelațiile arhivelor le impun unor portrete ale universitarilor din epocă, mulți fiind în pericol să coboare de pe soclul unei prețuiri devenite acum cel puțin discutabilă. Pot fi aflate și demersuri cu postum efect reparatoriu, dar în procentaj net inferior. Cum ar veni, instituția evită să-și dea palme în oglinda documentului, conduită omenește explicabilă, dar foarte greu de așezat sub semnul necesarei slujiri neabătute a adevărului istoricește atestat. Poate și autorul este cumva culpabil, trebuind să-și însoțească mai apăsat comentariile cu explicația cronicărească a omului aflat sub vremi: România traversa cumplita perioadă a instaurării regimului Dej, Armata Roșie încă era în țară, abuzurile securistice se situau la zenitul terorii, consilierii sovietici decideau direcția și amploarea represiunii (în Senatul Universității ieșene, „tovarășa Nadia” era singura cu drept de veto!). Toate regimurile care s-au perindat la conducerea țării în prima jumătate a veacului XX au considerat drept misie de onoare așa-zisa „purificare” a universităților. Corpul profesoral de la Iași a fost atacat mai întâi de legionari, după care a urmat un întreg deceniu de „licențieri” și exmatriculări, încât este de mirare că, până la urmă, mai rămânea cineva care să oficieze la catedră! Mi-am început studenția în 1957, taman anul în care „purificările” erau în toi. Culmea este că noi, studenții, dintru început aproape că n-am avut habar. Trecuse perioada „demascărilor” în ședințe publice, nu se mai lucra la față de cortină, acuzele se consemnau în circuit închis, primul cuvânt îl avea șeful „Cadrelor”, tovarășul Batcu, iar ultimul Regionala PMR, temeiul „legal” constituindu-l sumedenie de acte normative menite să legitimeze exmatriculările-ghilotină cu motivări de calibrul „origine socială nesănătoasă”, „element necorespunzător”, până la „a desconsiderat organizația UTM”. Subit, câte un coleg, unii chiar în anul terminal, pur și simplu dispărea din amfiteatru și era șters din catalogul grupei. Dacă la început, „purificările” se făceau cu tam-tam-ul exclamativ al dării de exemplu, acum se opera tăcut și cât se poate de eficient: numai în 1959 au fost dați afară din Universitatea „Al. Ioan Cuza” 75 de studenți de la Facultatea de științe juridice, 45 de la Filologie-istorie, 67 de la Facultatea de științe naturale, 74 de la Matematică și fizică. Motivele nu se aduceau decât rar la cunoștința celui exmatriculat: de cele mai multe ori era vorba despre starea materială a părinților, din care rezulta fără urmă de îndoială „originea socială necorespunzătoare” a studentului (fiii și fiicele de chiaburi erau cu precădere vânați), apoi antecedentele politice ale familiei, atitudinea „necorespunzătoare” a studentului în relația cu organizația UTM, până la motive dintre cele mai neașteptate: o studentă de la Facultatea de științe naturale-geografie a fost dată afară fiindcă era căsătorită cu un fost ofițer ce-și efectuase stagiul militar în Germania. În alte cazuri se invoca „colportarea de zvonuri nesănătoase în timpul evenimentelor din Ungaria”, funcționa acuza generală de „element dușmănos regimului de democrație populară”, ori pur și simplu de o greu definibilă „atitudine neprincipială”. Vârful epidemiei de exmatriculări s-a situat în 1959. Eram în anul III, înțelegeam de acum cele ce se petreceau, și trăiam cu frica-n sân, fiindcă soarta oricăruia dintre noi putea depinde de o simplă delațiune venită din interiorul sau din afara Universității. Era una dintre primele surse de informare a Serviciului de Cadre, la care se adăugau răspunsurile Sfaturilor Populare comunale solicitate să detalieze atât cu privire la starea materială a familiei studentului, cât și cu atitudinea politică. Multe turnătorii denunțau falsuri în autobiografia colegului cutare. Reale adeseori, fiindcă se încerca pe toate căile accederea la studii superioare, fie și prin eludări ori mistificări biografice. Dar, cum studenții încă n-aveau relief personal accentuat în societate și-n mediul universitar, mult mai mult răsunet aveau „licențierile” profesorilor cu nume cunoscute și respectate. Despre care se va vorbi în rubrica viitoare.