Mircea Radu IACOBAN

Gigi Becali vrea să divorțeze / Lung prilej de vorbe și de ipoteze. Adicătelea, să se despartă de FCSB (alias „Steaua”). A mai spus-o de câteva ori, la fel de imperios, de impetuos și de ritos. N-a făcut-o și n-o s-o facă: cum să plece câinele de la măcelărie? În mod logic și firesc, „Steaua” este cea care s-ar cuveni să introducă acțiunea de divorț, ea fiind aceea în toate chipurile păgubită și umilită. Are (adică a avut) un statut european aureolat de superlativul absolut al câștigării Cupei continentale – pe care, după recentul 0-10, Becali l-a făcut încă o dată țăndări. Ideal și în același timp imposibil, Clubul ar putea pretinde daune morale: la urma urmei, e-o ucidere din culpă! Chiar mai mult, fiindcă deși nu obosește să trâmbițeze că-s banii lui și face ce vrea cu ei, Becali, prin rezultatele nefaste ale FCSB-ului, afectează situarea țării în clasamentele europene. Fotbalul nu mai este de mult simplă joacă pe toloacă, pretinde performanțe într-ale driblingului și musculaturii, dar și reale capacități manageriale, la rândul lor dependente de  niscaiva disponibilități intelectuale. Formidabila colecție de trăsnăi becaliene care circulă pe internet sub licența Creative Commons (atâta-s de unice și de incredibile încât colecția a trebuit protejată prin copyright!) ar sugera un IQ de forfait. Probă de strategie becaliană: „Dacă marcăm un gol la început, pe urmă putem să jucăm și la 0-0”. Sau de cultură, logică și proprietate a termenilor: „Da'cine-i, domn'e, Nichita Stănescu ăsta? A adus mai mulți bani decât mine în România?” „Eu, în tinerețe, eram amfitrion pe oriunde mă duceam.” Ori: „O hahaleră nu se compară cu cineva care nu e hahaleră.”

Abia prin anii '50 se poate afla în generală atenție un personaj cu isprăvi cumva similare: îl chema Zăroni și a fost de trei ori ministru în guverne Petru Groza (Păstorel: „Caligula imperator / a făcut din cal senator / Petru Groza, mai sinistru / A făcut din bou, ministru.”) O diagnosticare rapidă ar indica, simplu, că amândurora le-a filat ori le filează barem o lampă undeva, în zona luminilor înțelepciunii, ceea ce și altora li se întâmplă, dar nu-i vezi și auzi cucurigând din vârful bradului carpatin precum Gigi: „Este voința lui Dumnezeu ca eu să pasc acest popor” (chestia cu păscutul trăgându-i-se, probabil, de la oaia ancestrală).

Două experiențe traumatizante avea să traverseze Gigi: cea sportivă și cea politică, în ambele arogându-și calități total necuvenite: în sport pe aceea de manager-antrenor-selecționer-psiholog-păstor (în sens biblic). Dacă decizia abandonului se confirmă, experiența episodului FCSB o putem considera definitiv ratată. În politică i-a mers ceva mai binișor, după ce a candidat de două ori cu neglijabile urme de succes la președinția României („eu sunt președintele președinților președinților!”) și o dată la Primăria Capitalei. Deloc de mirare că n-a fost fir de șansă în toate trei împrejurările; avea însă să se aleagă cu deputăția europeană și națională, ceea ce mă tem că impune în cascadă câteva întrebări de bun-simț.

Prima: cum a putut ajunge un competitor de talia lui Becali până în pragul Cotrocenilor? Ce l-a legitimat în ochii și-n mintea românilor? Sunt suficiente tupeul și banii? De-ar fi fost vorba de vreun necunoscut ivit din cine știe ce neguros strat al politicalelor dâmbovițene, mai treacă-meargă, dar știa tot românul despre cine-i vorba și câte parale face. Mai departe: nu-s mulți cei care l-au votat, pare-se nici cei din partidul lui, „Noua Generație”, dar, oricum, cifra nu-i chiar de lepădat. S-o explice doar bancnota de 50 de lei cu generozitate împărțită în dreapta și-n stânga? Ar fi prea simplu: cu siguranță că au existat și votanți sinceri, care credeau în… în ce credeau? În Făt-frumosul care, după ce „a mai dat un milion la Athos, va restabili relația românilor cu Dumnezeu”? A treia întrebare: de ce l-au trimis românii pe Becali în Parlamentul European? Partidul România Mare, care l-a plasat în cursa pentru Bruxelles, era în acută pierdere de altitudine, așa că pare a fi fost vorba de o susținere electorală mai diversă și difuză politic, care nicidecum n-a fost interesată de ce va face Gigi în agora Parlamentului european. De limbi străine n-avea habar, temele politice majore nu l-au pasionat niciodată, de un discurs închegat în afară de „Slăvit e Domnul!” era incapabil. Pur și simplu am pierdut o voce românească și un vot într-un conclav european important și decident!...

Vinerea trecută, la ceas de seară, l-am zărit pe Gigi furișându-se pe lângă coada de la racla Sfintei Parascheva, unde erau înșiruiți credincioși aflați în așteptare de-o noapte și mai bine. Desigur, „Arhanghelul dreptății” fost introdus pe șest, peste rând. N-a spus el că-i „Consilierul lui Dumnezeu”?