Mircea Radu IACOBAN

O revenire: în tableta precedentă am scris despre condeierul Dumitru Iov, fost director al Teatrului Național din Iași, apoi deținut politic ucis în pușcăria Gherla (1959). O respectată universitară ieșeană îmi atrage atenția pe net că Naționalul, aflat atunci în trist refugiu undeva prin Banat (informația i-a furnizat-o Miluță Gheorghiu) a fost pur și simplu abandonat de directorul său Iov, care, din lașitate, și-a părăsit trupa și a dat bir cu fugiții. Greu de cântărit acum, după atâta vreme, cele întâmplate în 1943, dar s-ar putea ca Miluță să nu fi cunoscut antecedentele basarabene anti-ruse ale lui Iov, care s-a făcut nevăzut văzând că se apropie ziua în care Armata Roșie va ocupa România. Îl aștepta Tribunalul militar și, în cel mai bun caz, lagărele Siberiei. Până în 1956, când Securitatea i-a dibuit ultimul domiciliu, Iov a fost fugar și s-a ascuns pe unde și cum a putut. Așa că „dezertarea” aș considera-o nu numai explicabilă, ci și cât se poate de… scuzabilă.

Și fiindcă a venit vorba de Basarabia: într-un teanc de cărți primit de la Chișinău am aflat și „Istoria Republicii Moldova din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre.” Enormitățile antiromânești din cuprinsul acestei „Istorii” nu m-ar fi mirat dacă tratatul apărea înainte de 1991, anul în care Basarabia și-a declarat independența. Numai că s-a publicat în 1997 (taman când Emil Constantinescu semna nefericitul Tratat de la Neptun). Președinte la Chișinău devenise Lucinschi, dar scrierea și editarea unui asemenea cărțoi „de istorie” presupune ani buni de pregătire, așa că proiectarea „tratatului” a început și s-a finalizat pe când președinte era Snegur. Căruia îi revine o bună parte din responsabilitate, câtă vreme e-o lucrare oficială, editată de Academia de Științe moldavă – de fapt, o maculatură pseudo-științifică de inspirație (și comandă) moscovită. Știți de ce, în iunie 1940, Armata Roșie a ocupat Basarabia? Ne-o spune „Istoria” de la Chișinău: „ca să apere viața și avutul populației” (!!). Mai lipsește formularea „la cererea acesteia”! Ca-n povestea cu pionierii ce ajută să treacă strada o bătrână care n-avea deloc de gând s-o facă! Barem în Ucraina, de ochii lumii, s-au organizat niște referendumuri trucate… Cum era sub ruși? Aflăm din carte: minunat: exista „libertate deplină în sferele economiei, în domeniul culturii.” Numai că „profitând de bunăvoința conducerii de partid a Moldovei”, niște sabotori infami și-au permis să încerce „adaptarea limbii moldovenești la standardele limbii românești.” Ceea ce echivala cu „o declarație cu privire la renunțarea nației (? n.m.) moldovenești la suveranitatea culturală, iar scrisul moldovenesc a fost trecut de la grafia tradițională (! n.m.) chirilică la cea latină”, însă „forțele patriotice au respins acest atac contra identității moldovenești”. Despre alegerile din 1990: „Parlamentul a fost blocat de un grup special format din burtă-verde și elemente declasate.” Eram acolo, de față, acreditat la Parlament: n-a fost nici un blocaj, n-am zărit picior de burtă-verzime, nici „elemente declasate”. Pură invenție! Iată ce isprăvi și-au mai permis unioniștii: „au înlocuit în instituțiile de învățământ predarea Istoriei Moldovei cu cursul anti-științific «Istoria românilor»”. De ce antiștiințific? Românii n-au istorie? Adevărat, în școală este acum înghesuită printre „popoare și spații”, dar orișicât… Formulările evazive și viclene încearcă să deplaseze accentele și să încețoșeze realitatea: „Poliția Moldovei a întreprins un atac asupra postului gărzii transnistrene de la Dubăsari; au apărut răniți și uciși”. „Au apărut”? Orice cititor de bună credință ar concluziona că Poliția moldavă a împușcat inocenți gardiști transnistreni. În fond, a fost total pe dos: la morga din Dubăsari am văzut și am fotografiat cadavrele celor patru polițiști împușcați fără somație… Căutând „să implice în conflict Rusia”, trupele Chișinăului „au atacat o unitate de oștiri rusești în satul Cocieri”. Dar ce căutau „oștirile rusești” la Cocieri, când Armata a XIV-a se jura că n-a părăsit cazărmile de la Dubăsari? Și tot așa înainte, apelând doar la izvoare cât decât favorabile, măsluite și ele apoi „cât cuprinde”, aliniind una după alta interpretări total potrivnice realității, se țese un câlțos păienjeniș al minciunii și relei credințe într-un atât de important proiect al Academiei basarabene! Stalin spunea că ajunge 5% pentru a se valida un punct de vedere. Probabil că „Istoria…” de la Chișinău, publicată într-un an în care Unirea părea atât de aproape, acel biet 5% îl întrunește. Să fie de-ajuns?