Mircea Radu IACOBAN

Pur și simplu n-am știut că printre directorii Teatrului Național din Iași s-a numărat un martir ucis în pușcăriile comuniste! Cum ar veni, am stat pe același scaun directorial, s-ar cuveni să-mi cunosc înaintașii! Și mă tem că nu numai sussemnatul n-a știut-o până acum, ci „în de obște” nu se prea cunoaște că directorul Naționalului din perioada 1942-1944 și-a sfârșit zilele la Gherla, în 1959, fiind condamnat politic pentru „uneltire” ș.a.m.d. Este vorba despre Dimitrie (Dumitru) Iov. De s-ar fi știut, probabil că, în incandescenta atmosferă a anilor de răscruce 1989-1990, barem i s-ar fi menționat sfârșitul tragic pe placa de marmură din holul teatrului unde sunt înscrise numele directorilor din vechime. Chiar nu știu de ce despre Iov nu s-a prea „făcut vorbire”, deși, neîndoielnic, temeiuri destule ar fi fost. Iorga îl amintește în „Istoria literaturii”, Călinescu nu. Relativ cunoscute sunt câteva dintre versurile sale, mai ales poezia „Au înflorit castanii la Soroca / Pe strada mea au înflorit castanii / Și-n liniștea ce plânge din podgorii / Sub umbra lor se plimbă azi dușmanii”. Care poem, dimpreună cu alte câteva capete de acuzare de același calibru, avea să se constituie în „probă” la proces. Decisiv fiind mai ales finalul poeziei castanilor Sorocii ocupate de ruși („Dă Doamne, toamna ce-o veni (...) Să fie o palmă fiecare ram / Și fiecare fruct să fie-un glonț”), considerat adevărată incitare asasină la adresa puterii sovietice invadatoare. Securitatea îl arestează în 1956, acuzându-l de „uneltire și agitație publică”. Tribunalul militar București manționează că într-un grup de intelectuali, „la diferitele întâlniri ce le aveau discutau dușmănos la adresa regimului din țara noastră (...) discutau în mod dușmănos evenimentele politice interne și internaționale, ascultate la posturi de radio imperialiste (...) se recitau diferite poezii cu caracter dușmănos la adresa regimului, a guvernului RPR și URSS, poezii compuse de inculpatul Iov Dumitru.”  Par mai puțin relevante vechile amenințări „asasine” versificate în care deplângea soarta Basarabiei, dar cum rușii nu uitau și i-au urmărit tenace pe toți cei care li s-au împotrivit după ocuparea spațiului românesc dintre Prut și Nistru, fără îndoială că punctul de origine al represării cam pe acolo va fi fost. Rămâne relevant faptul că, după 1944, fostul director al Naționalului ieșean și-a continuat „activitatea criminală”, de astă dată îndreptându-se împotriva „regimului democrat-popular” al lui Dej. A izbutit să se ascundă multă vreme, dar până la urmă Securitatea i-a dibuit domiciliile pe care și le schimba mereu, l-a arestat și a urmat condamnarea la șase ani de temniță. A trecut prin diverse pușcării de tristă faimă, începând cu Jilava, spre a-și da sfârșitul la Gherla în 1959. Iov s-a născut la Uricani (azi Nicolae Bălcescu) în județul Botoșani, în 1888. A publicat versuri și proză în mai toate revistele importante din București, iar după primul război mondial s-a dedicat Basarabiei. A fost directorul „Companiei dramatice române” din Chișinău, inspector general al artelor din Basabia, prefect de Soroca, deputat și senator (după 1921).  Prilejuia un îndemn să ne amintim de Iov poate împlinirea celor 80 de ani de la preluarea direcțiunii Teatrului ieșean, dar, în cazul de față, alta-i pricina: am primit de la Chișinău o cărțulie a lui Iov tipărită în capitala Basabiei la „Editura Națională Gh. Mecu”. Nu este menționat anul apariției, dar o semnătură cu cerneală pe pagina de gardă este datată: „Ion Dumitrescu, Giurgeni, octombrie 1941.” Cartea se intitulează „Priveliști basarabene”, a primit în 1941 Premiul Academiei Române, și s-a reeditat după 1989 în diferite culegeri de texte, între care este de menționat cea publicată sub titlul „Iov” de harnica editură din Chișinău „Știința”. Este un adevărat poem în proză dedicat Basarabiei și revelează un univers interriveran prea puțin cunoscut, descris în ton familiar la amănunt, cu impresionantă investiție de suflet, inteligență și sensibilitate. Din colbul și glodul moldav răsar un tărâm de-a dreptul miraculos, târguri și sate uitate de Dumnezeu, populate de personaje sfătoase și hâtre, luminat de un folclor înțelept și poznaș, din care Iov nu ostenește să citeze: „Țară basarabă / Cea de ruși făcută roabă.” Sau: „De la Nistru pân-la Prut / Murgul iarbă n-a păscut / Și nici apă n-a băut.” Dar și: „Câte-s slute și buzate / Toate se vor sărutate. / Săruta-le-ar pupăza/ Când s-o coace coacăza!” Închei citând din poezia lui Iov „Urâtă hartă are țara mea”, scrisă după Diktatul din 1940:  „Dar mâine vor doini la stâni ciobanii / Carpații când n-or mai fi hotar / Căci ziua va sosi s-o facem iar / Cum ne-au lăsat-i dacii și romanii.” Acest uitat Dumitru Iov merită și citit, și creditat cu mai multă prețuire decât i s-a acordat până acum.