Mircea Radu IACOBAN

Din timpuri imemoriale se poartă un război surd cu statuile datorită sensului univoc acordat semnificațiilor monumentului: „jos de pe soclu, fiindcă-l reprezintă pe cutare!”, iar respectivul cutare, cândva la mare cinste, a devenit intolerabil și inacceptabil. Nu se gândește nimeni, și de-ar gândi, tot degeaba ar fi, că s-ar cuveni luată în seamă și valoarea artistică a monumentului.

Sabin Bălașa, când i s-a reproșat idilismul subaltern cu care l-a pictat pe „Marele cârmaci”, a replicat cumva logic: „Nu-i tabloul lui Ceaușescu, e-un tablou de Bălașa.” Dezvelită în 1939, statuia ecvestră a lui Carol I din Piața Universității s-a mistuit pur și simplu într-o noapte de decembrie 1947. După cum îl învăța „Internaționala”, noul regim era încredințat că demolând statuia, șubrezește ideea de regalitate. Îndrăznea cineva să aducă în discuție faptul că era vorba despre o operă dintre cele mai izbutite ale marelui sculptor Mestrovici? Ce conta? În arhitectura momentului schimbării, politicul bate fluierând artisticul! Din bronzul statuii regelui Carol I avea să se toarne în 1960 monumentul lui Lenin (autor, Boris Caragea). Numai că i-a venit și lui Lenin rândul, în 1990, să elibereze soclul.

N-am cunoștință în ce alt chip s-o fi metamorfozat bronzul care l-a întrupat și pe Carol I, și pe Lenin. Cu atât mai puțin cât îi va fi dat noului chip să dureze, fiindcă doar aparent statuile au parte de viață fără de moarte… Adesea, vandalizarea monumentelor ce însoțește furia răzbunătoare devine chiar supapă a defulării oprobriului public, în 2003, rostogolirea lui Saddam de pe soclu, de pildă, preschimbându-se într-un pătrunzător, dramatic și victorios strigăt de eliberare.

Cu statuia lui Lenin s-a dus un adevărat război, mai ales în țările fost sovietice în care nostalgicii mai păstrează zațul amintirii fostului regim. În Ucraina au trebuit cumva retopite ori ascunse nu mai puțin de 5.500 statui ale lui Lenin, în Rusia, 7.000! Am fost de față, la Chișinău, când s-a dat o reală bătălie împotriva hotărârii Parlamentului de desființare a „bolovanului” din Piața Marii Adunări Naționale de pe care cuvânta Vladimir Ilici. N-a stârnit mare împotrivire ascunderea grupului statuar Marx-Engels (în preajma Parlamentului, cei doi mari dascăli conversau pe o bancă, iar glumeții așezau mereu între ei o sticlă goală de votcă!), dar Lenin era apărat cu dârzenie revoluționară. Drept pentru care a apărut o soluție la fel de revoluționară: primăvară fiind și mâțele zăpăcite de efluvii amoroase, locuitorii Capitalei au stropit soclul statuii cu adrenalină și toată motănimea centrului s-a adunat miorlăind în jurul „bolovanului” pe care-l udau cu jeturi puturoase, stuchindu-se și stropșindu-se cu miorlăituri agresive. Mai bine de două zile, lumea s-a adunat să se amuze strașnic de frăsuiala mâțelor, toată disputa privind scoaterea statuii topindu-se în ridicol.

Și-i de remarcat că basarabenii au dat dovadă de mai mult echilibru și înțelepciune decât alții din fostul imperiu sovietic, refuzând să demoleze câteva statui mai mult decât incomode azi, dar cu reală valoare artistică (monumentul lui Kotovski din fața Hotelului „Cosmos”, al lui Lazo și a alte două-trei). Le-au introdus în lista monumentelor ocrotite de stat! Chestiunea în sine, aceea rămasă suspendată între „omor scuzabil” și exces regretabil, nu-i lămurită până la capăt, în vreme ce furia neo-marxiștilor continuă să vandalizeze monumente cândva considerate sacre. Până și statuile lui Columb au fost fie dărâmate, fie decapitate, incendiate ori stropite cu vopsea!

Deși furia vandalizărilor n-a ocolit Europa Centrală, noi nu prea avem a ne teme fiindcă monumente care să trezească vechi resentimente nu prea avem – poate, mai știi, și din pricina respectării îndemnului „să nu-ți faci chip cioplit!”. Deținem însă, de departe, recordul mondial al rapidității primei demolări: cea dintâi statuie s-a dezvelit la noi târziu, abia în iunie 1848 (sculptor: Rosenthal) și a fost dărâmată după doar o săptămână de către caimacamul Băleanu, care vedea în ea un atac la adresa Regulamentului Organic. Cu timpul, am pus la loc sau în loc ceea ce au distrus bulgarii (monumentele lui Ovidiu, de la Constanța, și al lui Mircea cel Bătrân de la Tulcea), am relocat statuile ostașilor sovietici eliberatori, am șters brutal în „epoca de aur” urme statuare „nejuste”, am pus sub obroc bustul lui Antonescu, se mai ivesc ceva discuții inflamate (cazul bustului Goga de la Iași), dar în afara revoltătorului furt al celor trei de statui din Copou, evenimente care să justifice acute îngrijorări ori să necesite grabnice intervenții nu par a fi. Continuăm să turnăm în bronz noi monumente, nu să dărâmăm. Și aș crede că merită meditat pe marginea soluției basarabenilor: statuile înlăturate de pe soclu să nu fie distruse, ci grupate într-o zonă în care s-ar afla față-n față Lenin cu Carol I, Stalin cu Antonescu ș.a.m.d. Dincolo de prezervarea unor piese cu eventuală valoare artistică, să ne închipuim ce lecții de istorie s-ar putea organiza în astfel de incinte!