Ce (și de ce) să mai spui despre fotbalul nostru? Mai jos și mai umilitor decât a ajuns nici că se poate. Ori ce-am zice, tot degeaba: de nouă ani, câinii latră, caravana lui Burleanu trece. Un proveb arab spune că dacă ai un bun conducător de cămile, nici nu-ți mai trebuie cămile. Valabil și-n cazul sportului românesc: avem un magnific diriguitor al fotbalului, cu sută la sută procentaje la alegeri și decis să-și prezinte candidatura la președinția UEFA – dar fotbal, ioc. Ce să ne mai trebuiască, dacă suntem blagosloviți cu o Federație strălucită, întemeiată pe deplină egalitate între componentele ce-o alcătuiesc, astfel încât votul celor de la futsal contează cât cel al Ligii I? Ca și cum la alegerea rectorilor în universități ar cântări la fel votul dascălilor din catedre cu acela al bucătăreselor de la cantinele studențești! Acord cuvenita prețuire și celor ce trudesc la cuhne, și mărunțeilor din fotbalul românesc, vocea fiecăruia se cuvine ascultată și luată în seamă, dar la nivelul său real de competență, responsabilitate și performanță. Tractoriștii sunt talpa cea zdravănă a agriculturii, dar nu-s chemați să decidă în numirea ministrului! Să zicem că șmecheria electorală a lui Burleanu a ținut până ce s-a produs necesara dezmeticire – dar mai departe? Realegeri ca în cazul lui Putin, singura deosebire fiind aceea că țarul de la Kremlin utilizează toroipanul, în vreme ce eternul nostru președinte al FRF lucrează cu zăhărelul, „cu iaurt, cu gogoșele”. Se mai vrea și președinte al forului fotbalistic european, utilizând verificata metodă „baza pe cei mulți și mici”. Mici, dar,... majoritari! Ce l-ar recomanda? Măreț trecut fotbalistic n-are, personalitate marcantă nu-i. Altfel se arată CV-ul predecesorilor. Artemio Franchi a fost un manager strălucit, datorită și lui Italia a câștigat campionatul european în 1968 și a obținut locul al doilea la mondialul din 1970. Lenart Johannson avea Marea Cruce a Ordinului de Merit al Germaniei. Despre Platini, ce să mai zicem? Sigur că nu-i numaidecât să fi bătut mingea cu har, poți conduce și o fabrică de bere, și un azil de bătrâni, și o centrală nucleară, și orice entitate din lumea sporturilor, dacă te recomandă ceea ce ai realizat până atunci și confirmi după aceea. Candidatura lui Burleanu ar putea s-o susțină doar performanțele fotbalului care-l păstorește. Unde-s? Dimpotrivă, sub domnia lui am mers în pas de front la vale și tot tot la vale, spre a ne pomeni aliniați în compania umilitoare a Insulelor Feroe și a Lichtensteinului! Și dacă tot am amintit un „nomina odiosa”, acela al lui Putin, desigur, păstrând proporțiile, mai aflăm asemănări. „Țarul” a imaginat un sistem legislativ care-l menține în scaun pe veci. Toți cei care judecă sănătos, inclusiv bună parte dintre ruși, l-ar vrea scos din joc – cel puțin deocamdată, imposibil. Îl susține, ca și pe Burleanu, gașca devotaților profund interesați ce a alcătuit în jurul prezidentului un zid de netrecut. Semnificativ: la Casa fotbalului, Burleanu este intangibil și la propriu. A imaginat un sistem de carduri ce îngăduie accesul în clădire doar la anumite niveluri, așa că pot respira același aer cu prezidentul fotbalului nostru doar puțini dintre aleșii alesului, deținători ai onorantului card! Iar toate cele înșirate mai sus nu egalează, darămite să întreacă în absurd, realitatea încălcării principiului elementar ce guvernează autoritar veacul – acela al prevalenței performanței. Dacă un covrigar își ratează repetat covrigii, singur se trage pe dreapta și-și caută alt job. Dacă un medic se dovedește că mai mult dăunează sănătății pacienților, confrații îl scot neapărat și automat din sistem. Dacă șeful își falimentează autobaza, e-n firea lucrurilor să fie trimis înapoi acolo de unde a fost ridicat în rang, dacă nu, Doamne ferește, la mititica. De aproape un deceniu (și mai urmează cinci ani!) Burleanu rămâne neatins! Despre miraculoasa carieră a contraperformantului Burleanu se zice că n-ar fi străini al de Băsescu ori Dragnea. Mă rog, ce-a fost, a fost. Vorba lui George Lesnea, „partidul e-n toate, în cele ce sunt / și-n cele ce mâine vor râde în soare.” Într-o vreme, chiar se afișa deschis: printre președinții FRF s-au numărat Corneliu Mănescu, Alex. Bârlădeanu (de două ori), Traian Dudaș ș.a. Mai președinte decât președintele putea fi cândva considerat Nicu Ceaușescu. Culmea-i că taman atunci am avut și performanțe, dar nu le-aș atribui politrucilor vreun merit, fiindcă a fost epoca puturoaselor aranjamente partizane; mai degrabă s-ar putea vorbi despre generațiile fericite de fotbaliști capabile să furnizeze valori de excepție. Am avut cândva român căpitan al Barcelonei, acum, absolut toți adversarii cu care ne-am confruntat au reprezentanți în marile echipe ale continentului, în vreme ce noi îi admirăm de după gardul marii performanțe. Ceea ce ar putea constitui un argument pro-Bârleanu: „dom’le, la noi nu se mai nasc mari fotbaliști.” Un mare DE CE? se așează singurel în pagină, iar un președinte FRF de aici s-ar cuveni să înceapă: să identifice cauzele și să ia, în consecință, măsurile cuvenite. Chiar de-ar necesita termene lungi, barem am ști că se întreprinde ceva fundamentalîn locul eternei cârpeli cu schimbarea antrenorilor. Și nici pe asta nu mai îndrăznim s-o mai facem, de parcă ne-am împăcat definitiv cu destinul loserului în fotbal! Aferim!