Mircea Radu IACOBAN

O comună ca mai toate comunele moldave poartă un nume cum mai rural nu se poate: „Coarnele Caprei”. Acum nu mai știu câte decenii, mă aflam în Deltă, împreună cu un bun prieten, scriitorul Ștefan Oprea, originar tocmai din Coarnele Caprei. Vâsleam pe Dunăre, aflați într-o bărcuță bătrână, șubredă și peticită, pe care lipoveanul ce ne găzduia ne-a sfătuit s-o folosim doar pe canalele blânde din dosul casei. Cum-necum, ne-am rătăcit prin hățișul de ape și stufăriș, ajungând taman pe canalul Sulina, spre a ține companie ditamai vapoarelor ce urcau ori coborau Dunărea. Valurile ridicate la trecerea vaselor pufăitoare zgâlțâiau cumplit amărâta noastră ambarcațiune ce părea mereu gata-gata să trosnească definitiv și... irevocabil – iar Fănică Oprea nici nu știa să înoate!

Și iată că se arată o matahală neagră mult mai mare decât toate bastimentele întâlnite până atunci. Vedeam cum valurile ce le ridica ajungeau departe pe mal, rostogolind rațele sătenilor din cătunul (pe atunci) Crișan. Când matahala s-a mai apropiat, acoperind cerul, am distins, la provă, numele remorcherului: „Ițcani”. Să nu credeți că nu m-am simțit cumva măgulit văzând că numele comunei în care am copilărit (pe atunci Ițcanii încă nu erau cartier al Sucevei) a fost dat unui vapor mai mare decât toate celelalte, numai că amicul de pescuit și vânătoare m-a avertizat: „nu-i scăpare, ăsta ne îneacă!” Ceea ce aproape că s-a întâmplat, doar o minune a făcut să scăpăm la întâlnirea cu matahala. După care Fănică a exclamat: „Ițcani, da? Măcar știu că niciodată pe mine n-o să mă înece vaporul Coarnele Caprei!” Adicătelea, nimeni n-ar avea de ce să boteze vreodată un vas, fie și doar dunărean, cu numele unui sat prăpădit ascuns printre dealurile Moldovei...

Și iată-mă-s, după peste jumătate de veac, la Coarnele Caprei. Prima impresie: o comună de-a dreptul frumoasă, bine gospodărită, miluită cu asfalt, fără un muc de țigară azvârlit pe ulițe, cu belșug de flori la mai toate casele și construcții demne și onorabile în centrul civic. De „Ziarul de Coarnele Caprei” ați auzit? Aflați că există! Într-un fel, l-am reîntâlnit și pe bunul prieten Ștefan Oprea, călătorit de mult către ceruri: ar fi împlinit în ziua aceea 90 de ani, iar sătenii din Coarnele Caprei s-au ostenit să-și comemoreze sărbătorește fiul comunei, deși mai nimic din vechime n-a prea rămas să-i amintească acolo trecerea. Viețuiesc doar ceva rude îndepărtate, casa copilăriei nu știu dacă mai este, dar Căminul Cultural îi poartă numele, și primarul Mihai Țibucanu mi-a spus că plănuiește edificarea unui Cămin nou, în fața căruia va fi amplasat bustul în bronz al fiului satului. Mai rar în comunitățile rurale astfel de generoase gesturi prețuitoare menite să-i amintească pe cei care au fost și au onorat în plan cultural locul nașterii!

De altfel, ziua cu pricina ar fi marcat și o aniversare: în urmă cu 50 de ani, în 1972, l-am debutat editorial pe Ștefan Oprea la „Junimea”, publicându-i cartea de început, „Statui de celuloid”. După care aveau să urmeze altele și multe altele. Am înființat împreună cu el și cu alți câțiva „începători”, în 1966, revista „Cronica”, apoi, după 1989, și „Cronica veche”. Între altele, Fănică a fost director al Direcției pentru cultură a județului Iași și s-a impus cu autoritate printr-o bogată activitate publicistică în postata cronicii dramatice și, mai ales, cinematografice. A fost unul dintre puținii creatori moldavi, pare-mi-se chiar singurul, distinși cu prestigiosul și onorantul Premiu ATM, la care se cuvin adăugate sumedenie de alte premii și distincții literare.

Trudea exemplar, mergând totdeauna direct la izvoare și respingând până în ultimele sale clipe sprijinul calculatorului și al internetului: „n-am nevoie de rezumate, caut sursele primare, critica adevărată nu se face din cele auzite și văzute pe sticlă.” Comuna a organizat exemplar comemorarea, cu fastul prețuirii sincere, începând cu ceremonialul întâmpinării invitaților cu pâinea și sarea strămoșească, continuând cu festivitatea evocării de la școala pe care o conduce inimoasa Victorița Bocăneț și încheind-o cu prezentarea unui filmuleț anume construit.

Undeva, în planul al doilea, se putea distinge contribuția scriitorului-fotograf (ori fotografului scriitor) Ștefan Susai („sunt și eu undeva pe acolo”) prețuitor al satului moldav de dincoace și dincolo de Prut, un sufletist ce străbate mereu, cu mașinuța lui cea roșie și cu aparatul foto în spate, spațiul inter-riveran Prut-Nistru (acum s-a modernizat și el: fotografiază și cu drona!) în căutarea valorilor rurale încă rămase, dar primejduite de uitare, în așezări rurale multe părăsite ori semiabandonate...

Le-am scris toate cele de mai sus cu nădejdea ca acest exemplu de prețuire a trudei înaintașilor să mobilizeze și alte energii locale – multe încă-s de spus despre cei care au fost!