Mircea Radu IACOBAN

Aflu din gazete că nea Titi Teașcă, „micul Napoleon” al fotbalului românesc, ar fi împlinit în acest septembrie 100 de ani. „Un veac de singurătate”, fiindcă în cei 74 de ani ce i-a trăit s-a considerat un singuratec neînțeles, statut ratificat de posteritate prin grabnică și nedreaptă uitare. Doar pentru cei din generația mea apelativul „Teașcă” mai rezonează cumva, altfel decât amintind cea mai cruntă umilire a naționalei României (0-6 cu Spania în 1962 – antrenor, desigur, nea Titi). Într-o vreme figura și-n cartea de telefon a Bacăului, și a Iașilor, și  a Clujului, și a Bucureștilor, fiindcă Poșta română, editând cărțile de telefon, nu izbutea să țină pasul cu salturile de la o echipă la alta a celui care, încă de la prima ședință de antrenament, izbutea să se certe ireparabil cu vedeta echipei – la „Dinamo” cu Pârcălab, la Bacău cu Publik, la Cluj cu Ivansuc, la Iași cu Stoicescu ș.a.m.d. Refuza tuturor dreptul de a fi filmați în prim-plan, tânjind taman după ceea ce interzicea idolilor tribunei: condiția vedetei. „Aut Teașcă aut nihil!” ar fi sunat dictonul său preferat. Că avea și ceva (de fapt, multă) dreptate nu conta în vremea aceea, când vedetelor li se permitea orice extravaganță, iar viața extra-sportivă era privită cu blajină îngăduință. Reproduc, spre ilustrare, din însemnările ce le-am găsit într-un „Caiet al apicultorului” (?) uitat la redacție după ce i-am publicat la „Junimea” cartea „Ce rău v-am făcut?” (titlul i l-am sugerat, fiindcă venise cu imposibilul „Unele aspecte din viața antrenorului de fotbal”). Transcriu un fragment din respectivul „carnet”:7.XII.1961 – Pîrcălab a fost la barul ,,Melody” până la orele 3,30 dimineaţa. Duhnea ca un butoi. A cerut să nu facă antrenament fiindcă e... constipat!; 10.XII – Pârcălab şi Uţu rămân să închidă barul ,,Melody” la orele 3 şi jumătate. A fost şi Eftimie cu ei (...) şi-au luat noi şi ferme... angajamente: 11.XII – Eftimie îmi cere permisiunea să întârzie în oraş, cu soţia, pînă la ora 11. Îi admit chiar până la 12. La 3 dimineaţa, fără soţie, dar cu două gagici, era la barul ,,Melody”. David i-a ţinut companie; 22.XII – la ora 7, adunare pentru a se pleca la Tirana. Pârcălab vine direct de la barul ,,Melody”, cu ochii scoşi şi abia vorbind. Piţi Varga nu a venit la antrenament. La controlul făcut seara, acasă, n-a fost găsit; 23.I.1962 – Varga lipseşte nemotivat de la antrenament. Controlat, se dovedeşte că pe la orele 17 era căzut sub masă la restaurantul ,,Universităţii”; 6.II – Ene II, în noaptea precedentă (noaptea meciului, n.m.) era văzut pe la orele 2 înghesuit de pahare şi de gagici la restaurantul ,,Cina”; 26.II – Ivan, Uţu, Eftimie, după reîntoarcerea echipei de la meciul din Galaţi, s-au oprit la un restaurant şi n-au plecat decât a doua zi, când trebuia aranjat localul”... etc. etc. S-ar putea continua, dar cred că ajunge… Teașcă era un mic recipient ce tezauriza inteligență, pasiune, o anume cultură (nu numai fotbalistică), ceva talent scriitoricesc, doze masive de infatuare, risc fără suficientă acoperire, impulsivitate, viclenie speculativă. Cartea „Ce rău v-am făcut?” voia să demonstreze că în toate împrejurările „Piticul” (considerat „om al sistemului”, impus la Națională mai ales prin strădaniile lui Păunescu și Eugen Barbu) a avut și dreptate: în afară de „ai săi”, repede, toată lumea i-a fost împotrivă.  Până una-alta, se cuvine să accepți că trebuie să ai ceva de spus pentru a izbuti să-ți creezi până și printre ziariști adepți și detractori convinși. După cum se va vedea în cele ce urmează, citite azi, opiniile de Gică contra ale „Piticului” (ah, cu câtâ savoare pronunța Ion Chirilă apelativul ad-hoc!) par în bună măsură întemeiate, vizând modernizarea și profesionalizarea fotbalului românesc. Numai că azi e azi, ieri a fost ieri... Ultima aventură a lui Teașcă la echipa națională a durat numai 90 de minute și i-am fost martor când, în 1967, de la Cracovia, am transmis la Radio România meciul amical Polonia-România (0-0). De ceva interes sunt și cele petrecute după meciul altfel anodin, când avionul în care ne aflam, un IL-18, a zburat ore în șir în ceață și n-a primit aprobarea de aterizare nici la București, nici la Constanța, nici la Arad, benzina era pe sfârșite, ceața năpădise Balcanii. Era plină noapte, iar nea Titi, care se temea cumplit de avion, era galben ca lămâia și arăta mai rău decât după acel 0-6 din Spania. A început să ne vorbească stins despre eșuarea aterizării echipei lui Matt Busby, după care încerca să noteze ceva pe o filă, unii zic că testamentul, pe care a rupt-o după ce, într-un târziu, am ajuns în sfârșit pe pista aeroportului din  Budapesta... Citite acum, intervențiile lui din presa vremii arată că Teașcă cerea profesionalism în toate, de la starea stadioanelor la (in)tolerarea amestecului politicii și a mofturilor vedetelor, deplângând dirijarea fenomenului de către „simbriași cărora fotbalul le e un mijloc”. Acum, stadioane avem, camerele de vederi veghează rigorile vieții extra-sportive, dar fotbal nici cât în vemea lui Teașcă tot n-avem. „Simbriașii” contină să se afle la cârmă. Barem aici, nea Titi a avut dreptate, iar spusele sale devin tot mai actuale; probabil că semnalul de alarmă l-a tras mult prea devreme.