Mircea Radu IACOBAN

Se împlinesc în acest septembrie 50 de ani de la uciderea celor 11 sportivi israelieni și a unui polițist german la Olimpiada de la München (1972) de către teroriști din taberele palestiniene ale organizației „Septembrie negru”. Lumea a cam uitat tragedia (mai puțin israelienii, care au trimis buchete de flori cu panglica inscripționată „Noi nu uităm și nu iertăm!” la înmormântarea fiecărui vinovat, răpus apoi de Mossad) și, culmea, nici după jumătate de veac lucrurile nu-s deslușite până la capăt. Cum probabil se știe, teroriștii scăpați cu viață după schimburile de focuri, repede arestați, au fost la fel de repede eliberați de statul german, care a cedat șantajului cu aruncarea în aer a unui avion deturnat, zice-se, de același „Septembrie negru.” Înscenare – se spune acum – nemții voiau să scape de povara deținerii unor teroriști arabi și au pus la cale o deturnare trucată menită să ofere așteptatul pretext (că o conivență vinovată cu lumea arabă nici nu pot îndrăzni să suspectez). Oricum, mă tem că nu se va putea limpezi niciodată. Dar germanii n-au scăpat, după tocmeli care au durat ani de zile, de plata unor despăgubiri uriașe către familiile victimelor (28 de milioane de dolari). Culpabilitatea statului au recunoscut-o până la urmă și nemții, dar foarte greu și târziu. Ea începe cu amănunte cum ar fi angajarea nesăbuită printre cei ce au lucrat la construcțiile din satul olimpic a unor palestinieni neverificați, ce aveau să fie direct implicați în răpire și asasinate, continuă cu amatorismul întregului scenariu al intervenției în forță, cu ignorarea tuturor avertismentelor (Schreiber, șeful Poliției a declarat că primea astfel de alarme cu zecile în fiecare zi și ar fi fost imposibil să le ia în seamă pe toate); de remarcat că una dintre atenționări descria aproape exact ceea ce urma să se întâmple). Se rânduiesc apoi reproșuri privind ulterioara operare stângace, necoordonată și dezorganizată, mai ales în episodul final (ministru de interne era atunci Hans Dietrich Genscher, viitorul vice-cancelar federal). Nu s-a înființat niciodată o comisie de anchetă, ajutorul oferit de statul Israel, care voia să trimită un comando cu experiență, a fost refuzat – în pofida faptului că nimeni din Bundeswehr și poliția landului nu se mai confruntase cu asemenea dramatice situații. De tot hazul: cu promptitudinea cunoscută, televiziunile germane transmiteau în direct, de la fața locului, pregătirile de asalt ale poliției germane, fără să-și închipuie că le vedeau pe ecran și teroriștii... care-și luau cuvenitele măsuri de contracarare, așezând ostaticii între ei și forțele polițienești! Cu toate astea, n-aș da crezare până la capăt declarațiilor șefului Mossad de atunci, Zvi Zamir, care a afirmat că „Germanii nu au făcut cel mai mic efort pentru salvarea de vieți și nu și-au asumat cel mai mic risc pentru a salva oameni, nici pe ai lor, nici pe ai noștri.” Nici vorbă! Nemții au acționat cum s-au priceput, începând... nemțește, prin a oferi teroriștilor bani (nelimitat!) pentru a elibera sportivii, ba chiar au venit cu propunerea să-i înlocuiască cu ostatici voluntari münchenezi, apoi desfășurând importante forțe operative și, până la urmă, acționând brutal – impardonabil de brutal și nesăbuit! În astfel de împrejurări se apelează la un întreg arsenal de procedee, de la cele mai subtile persuasiuni psihologice până la mari înșelătorii, legitime în împrejurări atât de dramatice. Manualul anti-terorismului stipulează că apăsarea trăgaciului rămâne ultima soluție! Ceva au încercat, la derută, promițând atacatorilor un ipotetic avion care să-i ducă la Cairo, dar finalizarea a fost, cum se știe, dezastruoasă: o semi-ratare a lunetistului (în primejdioasa operațiune nocturnă, polițiștii n-aveau nici lanterne, nici un sistem valid de comunicare radio, iar aeroportul pe care a aterizat elicopterul cu ostatecii și teroriștii n-a fost prevenit, așa că s-a creat un haos total!) Se poate reproșa precaritatea tacticii și stângăcia amatoristică a întregii operațiuni, dar nicidecum o neimplicare vinovată. La urma urmei, a murit și un polițist localnic! Dar ce Zamir afirmă mai departe, este plauzibil: „Germanii au făcut totul cu orice preț pentru a nu perturba jocurile olimpice.” Probabil, în conformitate cu lozinca din lumea sportului „câștigăm, pierdem, mergem înainte!”: după o scurtă slujbă funerară, Olimpiada a continuat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat... Reacția israeliană a fost necruțătoare și n-au scăpat decât cei care decedaseră între timp. În rest, familiile tuturor culpabililor, urmăriți și găsiți pretutindeni în lumea largă, au primit buchetul funerar cu panglica „Noi nu uităm și nu iertăm”. Cum se vede, s-a aplicat Legea talionului din Codul lui Hamurabi. Oricum, să răspunzi asasinatelor cu asasinate creștinește n-are cum fi, legal nici atât, dar mai departe... Un astfel de subiect nu putea să scape producătorilor din cinematografie. Cel mai de succes, Steven Spielberg, de trei ori câștigător al Oscar-ului, a regizat în 2005 filmul „Munich”, care i-a rotunjit binișor cele trei miliarde de dolari avute în cont. Alte filme cu același subiect se găsesc pe Netflix. Unii mor, alții câștigă de pe urma marilor drame ale umanității... La Olimpiada ce va să vină s-a aprobat, cu destule dificultăți, ținerea unui minut de reculegere în amintirea tragediei petrecute acum jumătate de veac. Măcar e ceva.