Mircea Radu IACOBAN

Vuiește presa: pensionarul ucrainean Valentin Fiodorovici a doborât un avion de vânătoare rusesc dintr-un foc, „cu o pușcă antică”, devenind erou al Ucrainei, răs-felicitat, decorat ș.a.m.d. Imaginile de pe net ni-l arată plimbându-se victorios printre rămășițele avionului care, prăbușindu-se, i-a dărâmat casa. Fost vânător fiind și văzându-i pușca (am avut una aproape identică, tot la Tula făcută), constat că nu-i deloc antică, ci o semiautomată modernă cu șase focuri. Deci, a putut trage nu odată, ci de șase ori, în rafală. Dacă a utilizat cartușe brenneke, este cu putință să fi lovit avionul în cine știe ce zonă vulnerabilă, dar numai în cazul în care aparatul inamic s-ar fi aflat la o altitudine de cel mult 100-150 de metri, foarte greu de admis pentru un avion de vânătoare din veacul XXI. De altfel, nici n-avea ce să caute la înălțimea aceea, doar nu era bombardier în picaj!

Mai plauzibil este să fi primit anterior lovitura fatală, și se afla în căderea cea de pe urmă. Dar să zicem că s-a întâmplat cum spune Valentin Fiodorovici. Numai că un reactor ce zboară cu 800 de km la oră nu cade trăsnit ca un rățoi împușcat,  la o azvârlitură de băț, ci barem la un kilometru-doi distanță, așa că n-avea cum să se prăbușească peste casa eroului... Orice război are nevoie de legende, de eroi, de viteji care se jertfesc (bietul Matrosov căzuse secerat la ambrazura mitralierei, iar propaganda rusă l-a declarat erou național fiindcă s-ar fi aruncat cu bună știință în gura focului spre a obtura tirul inamic!); așa-i din totdeauna, la nevoie legendele se confecționează cu bună-știință. Numai că de nu se păstrează măsura, este afectată și credibilitatea viitoarelor eroice fapte de arme reale. Nu cred că ucrainenii au nevoie de așa ceva, rezistența lor încrâncenată și suferința nedreaptă adusă de „operațiunea specială” i-a preschimbat de mult pe toți în eroi autentici.

*

Citesc și nu încetez să mă mir: Senatul României și-a făcut de lucru adoptând o propunere legislativă care vizează „reducerea vârstei minime de la care românii pot vota la alegerile locale și europarlamentare, respectiv de la 18 la 16 ani.” Nu discut temeiul actului legislativ propus, câtă vreme este evident că încă avem o clasă politică imatură (nu prin vârstă, ci prin prestație), și, se știe, cu cât scade etatea la care se acordă dreptul la vot, crește probabilitatea influențării și manipulării. Enormitatea propunerii este însă alta și-i cât se poate de evidentă, câtă vreme art. 36 din Constituția României sună, limpede, astfel: „Cetățenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani împliniți până în ziua alegerilor inclusiv!” Se propune, deci, o lege potrivnică Constituției! Ori onorabilii senatori n-au habar de litera Legii fundamentale, ori, mai știi, pentru un astfel de arzător motiv au în vedere modificarea Constituției. Care este posibilă numai printr-un referendum național – exact de ceea ce avem stringentă nevoie acum! Nichita Stănescu are un vers cum nu se poate mai potrivit: „Hai să ne haidem!”

*

Și-a sfârșit zilele marea actriță care a fost Valeria Seciu. Amintire: când se turna filmul după scenariul meu „Escapada”, m-am aflat cu Vali și Dem Rădulescu în ospeție la stareța unei mănăstiri (nu spun care). Nu-i deloc frumos ceea ce fac, fiindcă, de ești primit în casa cuiva, e deplin inelegant să vii cu observații critice, fie și târzii, numai că ineditul situației poate o justifică. Vali își păstra tot timpul o urmă de zâmbet poznaș pe chip și aveam senzația că mereu ne face cu ochiul. Nu pricepeam deloc de ce. Când gazda a lipsit câteva clipe, actrița ne-a arătat pricina: pe o măsuță trona portretul „eroului între eroi” așezat respectuos pe un ștergar cu motive naționale între... doi fazani împăiați. Nu remarcasem! N-aș crede că bizara amplasare ar fi avut vreo premeditare ironică, rezultatul era, însă, purtător de vesele semnificații și „Bibanul” a pufnit într-un hohot cu greu potolit la reapariția gazdei. Sugestia nu era numaidecât „un fazan între fazani”, fiindcă adevărații fazani noi toți, cei prostiți și încălecați de „Ceașcă” am fost, ci cocoșeala de paradă a „marelui cârmaci” purtător, în poză, de sceptru aurit, pe fundal de steaguri tricolore. Barem coloristic, trio-ul se asorta perfect. Și nu numai.