Mircea Radu IACOBAN

S-a anunțat, de-a dreptul incredibil, încetarea finanțării revistei „Pro Saeculum” din Focșani – adică, desființarea! Și de data asta nu mai putem da vina pe Putin decât la modul general și excesiv (război la granițe, restrângeri, economii). Printr-un astfel de gest demolator, președintele Consiliului Județean Vrancea (culmea, licențiat în filologie – adevărat, la „Spiru Haret”) are șansa să rămână în istoria culturală a românilor; fiind cea mai lesnicioasă cale, s-a grăbit să n-o rateze. Păstrând, desigur, proporțiile: cine și-ar mai fi amintit vreodată de ministrul oltean Chițu din veacul XIX, de n-ar fi fost cel care l-a dat afară pe Eminescu? Probabil că există și un complice – primarul – fiindcă o parte din finanțare o asigura Consiliul municipal. Nu pot închipui c-ar fi vorba despre vreo intoleranță de ordin politic, atâta vreme cât revista acorda drept la opinie tuturor orientărilor, iar liberalismul însuși are din totdeauna în program „toleranța în raport cu opțiunile și convingerile celorlalți”.

Fără îndoială că publicațiile culturale se nasc și mor precum orice alcătuire a spiritului: unele încheindu-și misia, altele din osteneala ori risipirea celor ce le scriu și fac, din pricina unor inacceptabile derapaje într-ale ideilor, din strămutări neinspirate, dar și prin retrageri tăcute din câmpul publicisticii, dacă nu și din propria neputință de a însemna ceva într-un peisaj cultural cât de cât exigent. Nimic din toate astea în cazul „Saeculum”!

Trist adevăr: banii, mai bine spus lipsa lor, au produs de-a lungul vremii cele mai multe astfel de decese. Se pare că la Focșani seceta verii a secat deplin trezoreria județului! Altfel imposibil de înțeles de ce s-a desființat de-a dreptul rușinos cel mai prestigios argument cultural al județului, o „revistă cât o bibliotecă”, legitimată cu o istorie trecută de 20 de ani, la care colaborau curent autori de înalt prestigiu, începând cu Președintele Academiei Române și până la condeieri localnici aflați la început de drum. S-a rezolvat: de acum înainte, bugetul local nu va mai fi vătămat de „Saeculum” – dar, de fapt, ce cheltuială de proporții va fi evitată pentru prosperitatea Vrancei? Se asigurau costurile imprimării și atât, revista exista datorită unui voluntariat exemplar. Nu se plătea, ca pe vremuri, nici o colaborare, posturi remunerate în redacție nu știu să fi fost (m-aș bucura să mă înșel), restul cheltuielilor mărunte rămân total  nesemnificative pentru ditamai județul. Ca să nu mai vorbim despre faptul că unități administrative similare, mai puțin potente financiar, nu s-au gândit vreodată să suprime „din motive bugetare” revistele care își continuă apariția în toată țara!

Deocamdată (sper) la Focșani, asta e! Probabil că forurile localnice nu-și dau seama de enormitatea gestului funest, și-i de sperat că ori în evidența dezaprobării generale (mai toată presa pare oripilată!) ori în nădejdea că, la viitoarele alegeri, Vrancea va legitima o entitate politică mai conștientă că „România educată” nu-i simplă vorbă goală. Alături de școală, rolul educațional al presei culturale nu-l vede doar cine nu-l pricepe. Citez din gazete: „Nu faceți această crimă! Nu în această cheltuială stă prosperitatea Vrancei. Alte județe au câte 4-5 reviste de cultură și nu cred că Vrancea nu poate suporta cheltuielile unei singure! «Pro Saeculum» era legitimația culturală a Vrancei”. Sau: „Cine oprește cultura ca să facă economie de bani e ca și cum ar opri ceasul ca să facă economie de timp!” Cunoscutul și reputatul istoric Ioan Scurtu încă nădăjduiește: „Eu sper că se va găsi o modalitate ca revista «Pro Saeculum» să-și continue apariția spre binele poporului român.”

Am avut prilejul, din nefericire, să asist îndeaproape la astfel de regretabile decese în gazetăria culturală. De fiecare dată știrbirea peisajului cultural a adus după sine locul gol care, într-un fel sau altul, s-a încercat a fi reocupat cumva. Am fost printre cei care au înființat, la Iași, și revista „Cronica”, în anii ’60, și, după 1989, „Cronica veche”. Cea dintâi avea 12.000 tiraj și difuzare națională, urmașa, doar 300 ex., difuzate local și cu ecou, firește, de necomparat. „Cronica” a decedat, să spun așa, din pricini naturale, printre care n-au figurat în rândul întâi cele financiare – prevalente însă în cazul continuatoarei. Dar de ce să punem nădejdi în cataplasma unei publicații noi, câtă vreme „Pro Saeculum” are atât tradiție și prestigiu trudnic constituit, se bucură de apreciere unanimă și nu dă semnul vreunei osteniri redacționale? Greu, foarte greu de construit, și din 1989 încoace izbutim mai ales să demolăm, începând cu industria și continuând constant, iată, cu cultura. Noul număr al revistei „Pro Saeculum”, complet încheiat, zace neimprimat în tipografie. Obtuzitatea forurilor locale vrâncene este surprinzătoare, incredibilă, absolut regretabilă, și, de nu se va reveni, rămâne rușinoasă pată în istoria culturală a Vrancei.

P.S.

Aflu cu stupoare că, de fapt, de mai bine de doi ani „finanțatorii” au uitat să dea vreun ban! Revista apărea cu cheltuielile suportate din buzunarul celor din redacție!