Mircea Radu IACOBAN

A fost Ziua limbii române – 31 august. Ca de obicei, în articolele omagiale și-n emisiunile radio-tv s-a risipit bogăție de citate prețuitoare și respectuoase, de la cronicari și Eminescu până la Iorga și Nichita Stănescu. Marele, adevăratul și productivul omagiu ar fi acela al respectării depline a limbii ce-o vorbim în toată alcătuirea ei, de la gramatică la vocabular, pronunție, accent, scriere ș.a.m.d. Ceea ce tot mai puțin se face, într-o totală libertate a mânuirii limbii strămoșești în care uzul ce proliferează incorectitudini a devenit criteriu al acceptării (vezi cazul flagrant al idiotului „ca și”, cel care ar trebui să ne ferească de cacofonii mai totdeauna inexistente, absolut nelegitimat gramatical, cu generală utilizare acum de la opincă la vlădică). Aș profita de sărbătoarea limbii pentru a propune o scurtă discuție, cât îngăduie o rubrică de cotidian, privind originea și personalitatea limbii noastre, începând cu latinitatea ei. În respingerea îndreptățită a protocronismului și în tratarea lui ca teorie comparatistă flagrant exagerată, s-a sărit românește calul, „Raportul Tismăneanu” considerându-l nici mai mult nici mai ai puțin decât... „născător de Ceaușism”! S-au inventat și crunte persecuții politice pentru cei ce nu-l acceptau, Denis Deletant punând în crculație chiar enormități de genul „toți cei care n-au aderat la protocronism au fost supuși prigoanei și vânați fără dificultăți”, când, se știe, total pe dos, tocmai promotorul teoriei comparatiste exagerate, profesorul Papu... a fost condamnat la opt ani de pușcărie politică!! Privit dintr-un unghi strâmb, tot ceea ce-i profund românesc devine suspect și amendabil – s-a ajuns până și la prevalența latinității limbii române. Nu-i contestată deschis, c-ar fi prea de tot, dar se sugerează că româna nu-i chiar așa de... latină cât se crede și se spune! Istoricul încă la modă Boia nu se sfiește să susțină că, dintre toate limbile romanice, a noastră conține cele mai puține cuvinte de origine latină! Nici vorbă! Cea mai săracă limbă într-ale dovezilor latinității este franceza, cu 43% elemente nelatine, în vreme ce româna se află la mijlocul clasamentului, cu doar 23,5%. Până și 92,35% din fondul lexical al Scrisorii trimise de Neacșu din Brașov acum 500 de ani este latin, cu o frecvență absolută de 89,47%. Este de-a dreptul absurd să se mai ia în discuție astfel de teme! Dominanta latină în fondul principal lexical și în structura gamaticală a românei, pe care o afirma încă acum 600 de ani umanistul florentin Bracciolini și au confirmat-o, cu excepția câtorva ridicoli slaviști moscoviți, toți marii lingviști ai lumii – încearcă s-o șubrezească Boia! Sigur că unii protocroniști au mers prea departe acordând credit ideii că româna ar fi chiar... mama latinei, numai că ar exista un temei ce nu poate fi trecut atât de ușor între fantasmagorii: opinia lui Ledwith, fost consilier al Papei Paul al II-lea și șeful Bibliotecii secrete a Vaticanului. Greu de închipuit la ce documente de nimeni știute a avut acces! O transcriu aici nu numai ca o curiozitate, ci și pentru că nu iese fum până nu faci foc și ar putea constitui un punct de plecare pentru adâncirea cercetărilor privind relația dintre latină și română. Iat-o: „Chiar dacă se ştie că latina e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume știe că limba română, dar și latina clasică vin din locul din care se trage limba latină, „latina prisca” şi nu invers! Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină populară este o limbă vorbită de strămoșii românilor. Aşadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale, limba latină” (declarație la tv). Ledwith nu-și lansează teoria fără a înșira, cu alte prilejuri, argumente; unele dintre ele pot da de gândit dacă ideea nu este respinsă de plano și-i căutat fără „ira et studio” grăuntele de adevăr. N-am inventat noi nici roata, nici apa caldă, dar în străfundurile istoriei încă se mai află destule necunoscute, așa că o putem considera că avem de a face nu numai cu o fantasmă, ci-i o ivitație la aprofundarea unui subiect trecut cu prea multă grăbire printre aberații. Fiindcă, și aici e aici, Ledwith nu se referă la limba latină clasică (rămasă, static, în scris) așa cum în general și atât de greșit s-a înțeles, ci la latina vulgară, vorbită în Balcani și-n nordul Greciei, în uz încă înainte de fondarea Imperiului Roman. Așadar, nu „mama latinei” ar fi româna, ci a latinei vulgare, cea din care s-au dezvoltat apoi toate celelalte zece limbi romanice, net diferită de latina clasică. Se schimbă total perspectiva, ipoteza nu mai pare atât de fantezistă! Închei amintind zicerea lui Grigore Vieru: „Două lucruri pe lumea asta am întâlnit zidite cu adevărat până la capăt – Biblia și limba română.”