Mircea Radu IACOBAN

La 27 august 1991, Republica Moldova și-a declarat independența. România i-a recunoscut-o doar după câteva ore – ceea ce unii contestă și acum, nepricepând că țara-mamă n-ar fi avut niciodată cum să se unească cu o republică unională sovietică, ci numai cu o entitate statală de sine stătătoare. Aniversarea prilejuiește desantarea obișnuitei încărcături de felicitări oficiale: Iohannis și-a transmis urările pe Twitter; și el, și Ciucă se feresc de cuvințelul prohibit „unire”, vorbind doar despre „un viitor comun în spațiul european al democrației și al valorilor comune.” Amândoi asigură că „am fost și vom fi alături de frații noștri de peste Prut.” Poate mai exact spus ar fi „suntem și vom fi.”

Într-un astfel de moment sărbătoresc nu-i cazul să abordezi teme de tipul „trădarea Basarabiei” - numai că prea-s împinse în uitare realități incomode de odinioară ce aveau să-și pună hotărâtor pecetea pe destinul moldovenilor dintre Prut și Nistru. După războiul din 1877, când am luptat alături de ruși, determinând hotărâtor soarta confruntării și aflându-ne, deci, în tabăra învingătorilor, pierdeam, împotriva oricărei logici, trei județe din sudul Basarabiei. Lordul Beaconsfield, delegatul Angliei, excedat de comentariile românilor, a concluzionat: „Vorbiți de ingratitudine? Ce vreți, în politică, ingratitudinea este ades prețul celui mai bun serviciu.” Perfect adevărat – s-a văzut și la Yalta. După ce, începând din 1941, pentru legitima redobândire a Basarabiei au murit 30.000 de ostași români și 2.000 de ofițeri și subofițeri, a venit vremea (1946) când li s-au smuls crucile din cimitire, încercându-se și ștergerea amintirii jertfelor din conștiința nației. Cine, când și cum i-a ajutat apoi pe basarabeni?

Când Pan Halippa și Ion Pelivan au cerut dreptul (îl aveau după lege!) de a rămâne în România, Gheorghiu-Dej i-a refuzat. Petru Groza le-a spus că basarabenii refugiați împiedică stabilirea bunelor relații cu URSS, iar regele a declarat simplu „Nu vă pot ajuta cu nimic.” Singurul care le-a recunoscut drepturile și le-a înțeles nesfârșita tristețe a fost ministrul Justiției de atunci, Lucrețiu Pătrășcanu: „Dumneavoastră sunteți români, frați de-ai noștri de sânge.” A dat dispoziție să li se întocmească refugiaților acte, false în optica obedienței filo-ruse de atunci, dar și moral, și legal, făr-de cusur. Așa au izbutit câteva mii de basarabeni să scape de gulag-urile care-i așteptau în „Siberii de gheață”, și tot astfel s-a mai adăugat un „temei” menit să justifice gloanțele lașe care l-au răpus pe Pătrășcanu în beciurile Jilavei.

În 1971, o delegație basarabeană a căutat sprijin în România. Ceaușescu, după ce a fost informat de „servicii” că s-ar aduce în discuție tema Unirii, a refuzat să-i primească și l-a informat imediat pe Andropov. Grupul basarabenilor lui Usatiuc s-a ales cu 16 ani de lagăr în Siberia! Ingratitudine românească! Decenii în șir, Cenzura de la noi a hingherit până și substantivul propriu „Basarabia”;  relațiile culturale erau mai degrabă subterane și am primit mustrări pentru că am izbutit să-l determin pe ministrul de atunci al Culturii de la Chișinău (ucrainean!) să propună un proiect de colaborare româno-moldoveană în domeniul artei și învățământului: într-adevăr, n-aveam nici o împuternicire pentru un asemenea demers (textul Acordului propus, ornat cu ștampila Ministerului de la Chișinău, l-am reprodus într-o mai veche tabletă din această rubrică a Monitorului de Suceava).

Prima carte cu litere latine a unui scriitor de la Chișinău (Grigore Vieru, „Steaua de vineri”) am editat-o la Iași în 1971, mascând-o în Planul editorial printre titluri de science fiction! Nu putem da la infinit vina pe vicisitudinile istoriei, ostilitatea marilor puteri și ingratitudinea situării geografice! Să recunoaștem că, de-a lungul deceniilor, n-am făcut tot ceea ce se putea face pentru sprijinirea celor de dincolo de Prut! Iar acum, ghemul contradicțiilor, încâlcit ca-ntr-un coșmar de agresiunea lui Putin împotriva Ucrainei și a Europei, nu-și mai arată capătul de la care să încerci regăsirea firului. Nu mai putem aștepta, ca de obicei, să se descurce el cândva, cumva și, mai ales, să-l descâlcească moldovenii înșiși, oricât ar fi de suverani și independenți!

Curajoasa Maia Sandu, cu trupe rusești în țărișoara lipsită de resurse, cu hidoasă amenințare la graniță, fără armată proprie de luat în seamă și cu susținerea  energetică mult primejduită, are parte de caldă simpatie internațională și de agresivă contestare internă instrumentată de la Moscova. Și tocmai fiindcă situația este atât de complicată și amenințările atât de aproape, și deși grijile continentului altele-s acum, contextul internațional lasă să se întrevadă și apropierea unei soluționări în spiritul aceleia pe care o visa Stalin în clipele de mare dificultate ale celui de al doilea război: „Va fi sărbătoare și pe ulița noastră!” Când? Foarte greu de spus.

Am văzut de curând, la Mănăstirea Cernica, lumânări aprinse de nu știu cine la mormintele lui Pan Halippa (răposat în 1979), Ion Pelivan (mort în 1954), Daniel Ciugureanu (ucis la Sighet în 1950) – încă un semn al dăinuirii conștiinței integrității statale românești.