Mircea Radu IACOBAN

Război la graniță, criză aprigă în țară, iar ieșenii petrec pe ruptelea! Cum locuiesc în apropierea stadionului, toată săptămâna, până-n miez de noapte, mi-au zuruit geamurile: concert după concert de „muzici populare”, între care și un măreț Festival de... tobe. Care avea să se desfășoare în grădina „Palas”, dar zile-n șir, zeci de toboșari înarmați cu ditamai darabanele electronizate au repetat de dimineața până noaptea pe gazonul din Copou. De se rătăcea vreo rachetă rusească, n-ar fi auzit-o nimeni! În plin campionat, fotbaliștii nici nu mai încap în ograda lor și încep să-și caute azil politic prin orașele vecine. Gazonul, desigur, va trebui din nou înlocuit: altă cheltuială și risipă de timp în care o echipă ce luptă pentru promovare nu mai încape la ea acasă! La liceele dimprejur, școlerii dau bacalaureatul pe ritm sacadat de tobe dezlănțuite... Faptul că poporul petrece e de bine. A fost din totdeauna în firea și-n obiceiurile ieșenilor; acum ar putea fi și un semn că, dornică să uite de facturi monstruoase, rate etern crescătoare și prețuri așijderea, cum-necum, lumea încearcă să mai uite. La ordinea zilei pare a fi îndemnul visceral „dați muzica mai tare!”: volumul fiind hotărâtor în aprecierea generală, acceptat fiind înainte de toate ceea ce sparge urechile. Tot ce bubuie se cuvine ovaționat! Dacă întrebi unde și când mai muncesc miile de aplaudaci care, la orice oră, au populat o săptămână întreagă tribunele stadionului, ești privit cu suspiciune și dezaprobare – asta nu-i treaba ta! Și adevărat, nu-i. Viața trece, necazurile rămân, așa că, vorba lui Nichita Stănescu, „Hai să ne haidem!” În tradiția Iașului, petrecerile cu muzică erau altfel înțelese. Desigur, puteau rămâne bătute în cuie cum au fost odinioară, progresăm, avem scule performante, cântăreți gârlă, ce dacă „popularele”-s meșterite de cei care le cântă și au cu folclorul cam tot cât are privighetoarea cu prefectura? N-o să rămânem la Hora de la „Trei sarmale”, nici la oftaturile lui Barbu Lăutaru! În veacul trecut, marele eveniment al petrecăreților, o singură dată pe an, era Balul Teatrului Național. După criteriile de azi, o glumiță elitistă și evident sub-modulată – ieșenii nu știau să se distreze! Era marele eveniment monden al anului, constituind un fel de ștampilă de autentificare pe certificatul de apartenență la high life-ul ieșean. De la ultimul bal ne-au rămas descrierile actriței Marioara Davidoglu. A avut loc nu în holul principal și în foaiere, ci chiar în sala mare. Actrița explică: „Teatrul avea un parchet care se așeza peste fotolii și care făcea legătura cu scena, acoperind întreaga suprafață. Parchetul era de nuc sau stejar, oricum unul pe care să alunece ușor dansatorii. Cele două loje din centru aveau și ele un dispozitiv care lega sala cu lojele”. (Am căutat urmele instalației prin magaziile Teatrului - nu le-am aflat, de-ți vine să crezi că, precum decorurile, făcea parte dintre iluziile scenografice!) În loje mai erau amplasate și mesuțele pentru „supeu”; greu de închipuit astfel de metamorfozare a venerabilei săli de spectacole! Invitații luau loc mai întâi la mese: iată-i pe Garabet Ibrăileanu, împreună cu viitorul ginere, Gh. Agavriloaie (fostul meu profesor la Filologie), în compania lui Mihail Sadoveanu și Grigore T. Popa (Universitatea de Medicină ieșeană îi poartă azi numele), fondatori ai revistei „Însemnări ieșene”, a filosofului Ion Petrovici, fost ministru, ultimul reprezentant al școlii maioresciene. În alte loje, Otilia Cazimir, George Topârceanu, Mihail Codreanu, Traian Bratu (rectorul și președintele Senatului, căruia, în 1936, legionarii aveau să-i taie urechile!), Neculai David, tânărul Gavril Istrate (viitorul decan de la Filologie), la fel de tânărul doctor Vlad Bejan, fondatorul de mai târziu al Băilor Nicolina și, desigur, înzorzonații ofițeri ai regimentelor 13 Infanterie, 7 Roșiori și 4 Vânători, în frunte cu generalul Broșteanu. Erau și atunci partide, aprige dispute, polemici, numai că... nu la Balul Teatrului! Orchestra, desigur, militară, o adusese generalul Broșteanu. Care a și dat, militărește, comanda deschiderii dansului: „en avant quatre!” Onoarea primului cadril a revenit perechilor Ionel Teodoreanu (cu dna Lupașcu, alias Lily Teodoreanu) și Păstorel (cu fiica profesorului Matei Cantacuzino). Ce lume de vis, în ireală și parcă în prea armonioasă înțelegere! Se alegea și regina balului; râvnitul titlu i-a revenit unei focoase „spaniole” care a cules ropote de aplauze dansând pe „Bolero”-ul lui Ravel. Mărioara Davidoglu relatează, chicotind parcă: „Într-o clipă, drăcoaica își smulge peruca de pe cap și apare, spre hazul tuturora... Miluță Gheorghiu. El fusese travestit în dansatoare!” Încasările Balului au revenit actorilor, care astfel și-au putut îngădui „fie, unii, un voiaj la Viena, alții, precum Miluță, Margareta și Mircea Popovici la Paris, apoi de acolo în Olanda, eu cu Florica Bulgaru și sora mea în Franța, Gică Popovici în Italia, Anny Braeski la Sinaia...” Acum vreo 20 de ani, s-a mai făcut o încercare: „Balul de Cristal” la Palatul Culturii. N-a avut nici un succes. Distracțiile ieșenilor au coborât în stradă și pe stadion. Dați muzica mai tare!