Mircea Radu IACOBAN

Despre vapoare să scrie marinarii, agronomii despre floarea soarelui, ceferiștii despre trenuri, muzicienii despre muzică. Așa s-ar cuveni – și-i bine că nu se-ntâmplă doar așa! Dincolo de teritoriul temeinic hotărnicit al profesiei rămâne totdeauna o îngustă plajă slobodă prin care să rătăcească și cei ce călătoresc cu trenul fără să-și închipuie vreodată din câte mii de șuruburi  se încheagă o locomotivă. În secunda în care auzi cutare frază muzicală nici nu bănuiești că are o „marcă” a ei atât de distinctă și aparte; muzicianul îi va recunoaște imediat  înălțimea (intonația), durata (pregnanța ritmică), intensitatea (dinamica, arta stăpânirii nuanțelor), culoarea (expresia). O brumă de cultură muzicală te ajută să deslușești și să guști nuanțe, teme, performanțe, însă izvorul frazei sonore în intimitatea lui sofisticată are o alcătuire atât de misterioasă încât nu-l vedem și este, nu-l percepem ca  atare, deși are un anumit gen de materialitate sever și logic constituită. Rămânem în preajma fenomenului, împărtășim împlinirile muzicii și ne bucurăm de ea ca beneficiari ai unui generos efort creator căruia nu-i lesne să-i dibui  caratele, darămite să-l așezi la locul și în rangul ce i se cuvine. Motiv pentru care, scriind despre fenomenul „Voces”, n-am cum să mă aventurez în deslușiri de virtute interpretativă; doar încerc să atrag atenția asupra unor valori românești care, acum când nu mai sunt pe afișele de concerte ale lumii, merită cu respect și drag păstrate în ramă. Toate pe lumea asta au un sfârșit; „Voces”, descompletat, și, probabil,  marcat de omeneasca trecere a atâtor  decenii, nu mai concertează și, la Iași, resimt asta ca o pierdere personală. Fără ei, viața muzicală ieșeană și românească este evident „altfel și mai săracă”, și, cel puțin deocamdată, formațiile care ar cuteza să-i ia locul promit, unele confirmă, dar n-au atins strălucirea și magia pe care au iradiat-o „Voces”. Scurta incursiune în destinul artistic al celor patru magicieni ai arcușului mi-o prilejuiește proaspăta apariție a cărții lui Dan Prelipcean „Voces – destinul excelenței”. Profesorul Mihai Cozmei a semnat-o pe prima dedicată remarcabilelor destine muzicale de excepție și apărută acum 29 de ani (a fost reeditată nu de mult sub îngrijirea aceluiași Dan Prelipcean). Avea în vedere cele dintâi două decenii de activitatea a Cvartetului; cea publicată acum se referă la toate cele patru. Este o carte temeinică, de excepție aș putea spune,  realizată prin utilizarea unui enorm material documentar, cu grijă păstrat și bine pus în valoare, apelându-se la opiniile celei mai autorizate critici muzicale de pretutindeni, inserând remarcabile portrete ale personalităților muzicii lumii  cu  care „Voces” a avut contingențe, precum și incursiuni caracterologice de finețe datorită cărora personajele evocate capătă viață și contur.  Nu agreez formatele editoriale prea mari, gen album, cărora e greu să afli un loc în raftul bibliotecii, dar cred că n-a fost ales deloc întâmplător. Dacă nu mă înșel, idolii, și, într-o măsură, maeștrii lor, componenții Cvartetului vienez de faimă mondială „Amadeus” (amintire și el)  au optat pentru un astfel de format când și-au tipărit istoria formației, așa că poate fi vorba despre un gest omagial de recunoaștere și prețuire.  (Apropo: impietate, un cvartet feminin bucureștean s-a intitulat și el „Amadeus” – cam cum s-a întâmplat, păstrând proporțiile, cu profesorul care și-a auto-acordat, prin hotărâre judecătorească, numele „Eminescu”.) Într-un șir suitor, zăcământul cultural al muzicii începe de la primitivul „dați muzica mai tare!”, trece prin pustiul ideatic al manelelor,  cu tristețe prin parte din așa zisa „muzică populară”, în fapt creații proprii ale interpreților,  modest confecționate și foarte departe de strălucirea adevărată a folclorului, se regalează în postata flagrant inegală și factice a muzicii ușoare, spre a ajunge la muzica simfonică. Pasul următor l-ar constitui muzica de cameră. Nu-i la îndemâna oricui și când e s-o „traduci” de pe portativ, și când, ca ascultător, o trăiești în sala de concerte. Are un public elitist în sensul bun al cuvântului, care se formează greu, și-i meritul Cvartetului că a izbutit să-și constituie prin ani trudnici și prestații de excepție, un atât de larg cerc de prețuitori. De la primele 30-40 de prezențe în sală  la toate sau aproape toate biletele vândute în ultimii ani este un dificultos drum parcurs de muzicienii ieșeni și de publicul lor împreună. Cartea îl detaliază: debutează, firește, cu modestele începuturi gălățene, trece prin evocarea destinului fast ieșean și continuă cu recunoașterea națională și internațională. Nu există formație artistică ieșeană care să fi colindat într-atât lumea în mai toate cotloanele ei, concertând în marile săli ale mapamondului și obținând un atât de bogat panaș de diplome la concursuri de mare dificultate și prestigiu. Numitorul comun: munca stăruitoare, credința în propria valoare și din nou, aproape obsesiv evocată în carte, munca tenace pentru șlefuirea bijuteriilor interpretative cu rod prețios: Integralele Beethoven, (unica) Enescu, aproape tot repertoriul de prestigiu al componisticii de cameră. În „epoca de aur”, pe când colegii lor de competiție bulgari călătoreau cu avionul pe banii statului, cei de la „Voces”, cu mâncarea în traistă și la tren clasa a doua, ajungeau la concerte după nopți și nopți hurducăite și extenuante. Odată, întrucât erau cadre didactice la Conservator, Ministerul Învățământului le-a aprobat plecare eșalonat: doi anul ăsta, doi la anul! Un Cvartet! Toate au trecut, viața Cvartetului și ea. Să fie  un exces de laude? Deloc! Trebuie să ne obișnuim odată și odată să acordăm fenomenului artistic românesc prețuirea pe care o merită. Chiar dacă a fost odată. Sau cu atât mai mult.

Ultimii alcătuitori ai lui „Voces”: Bujor Prelipcean, Dan Prelipcean, Anton Diaconu, Constantin Stanciu. Primii doi, de la începuturi.