Mircea Radu IACOBAN

În USA există un „Comitet al sârbilor cu drept de vot”. Probabil că și alte nații (mai puțin, desigur, românii) își vor fi având forme de organizare similare, de care clasa politică nu poate să nu țină seama din pricina precizării avertizatoare „cu drept de vot”: nu ne dați satisfacție, n-aveți voturile noastre. Comitetul sârbilor cere imperativ Congresului și Președintelui Biden o exceptare a lui Djokovici de la rigoarea reglementărilor privind Covid-ul, astfel ca Nole să poartă participa la US Open. Și tenismenul a fost căpos, și forurile americane intransigente – până la urmă, cu siguranță, nimeni n-a avut de câștigat. Solicitarea în sine arată însă și altceva: Covid-ul se vestejește. La ceas de aprigă pandemie, sârbii nici n-ar fi îndrăznit s-o formuleze! Virusul care a băgat lumea-n boale și la propriu și la figurat nu prea mai este luat în serios, deși spitalele și morgile încă au de lucru. Ne-om fi plictisit și noi de el, și el de noi, iată-l ajuns, vorba lui Mao, „un tigru de hârtie”. Numai că nu-i chiar așa de simplu – astfel de inamici publici mor greu, sau chiar deloc! Pentru a scrie „Noaptea” (în care personajul central este Ciuma), piesă jucată la Naționalul ieșean, am scotocit vrafuri de documente privitoare la epidemiile care, de-a lungul istoriei, n-au ocolit țările române. Nu-i vorba doar de Evul Mediu; puțină lume știe că holera a fost atestată la noi la noi până și-n ultimul deceniu al veacului trecut! De necrezut, a fost holeră în România în 1995! Gazetele n-au scris nimic, n-a fost instituită o interdicție formală; pur și simplu, holera izbucnită în zona Tulcea-Babadag a fost ignorată în năuca agitație politică post-revoluționară ce confiscase autoritar paginile tuturor ziarelor, mai ales că, raportat la numărul îmbolnăvirilor, decesele au fost relativ puține. De necomparat cu, să zicem, Ciuma lui Vodă Caragea, care, instalat în 1812 în Muntenia, a avut parte în scurta-i domnie de ciumă, cutremur și inundații cu peste 90.000 de victime, într-un ritm de 300 de morți pe zi. Dar, regulă: cei care izbuteau să scape din cumplita epidemie dobândeau imunitate – ceea ce, din păcate, nu-i în întregime valabil în cazul Coronavirusului din veacul XXI. În încercarea de a stăvili ciuma, Caragea a adus medici străini și a instalat, precum chinezii azi, un spital special în doar câteva săptămâni („Filantropia”), acolo urmând să fie aduși bolnavii pe care cioclii deveniți imuni, mandatați cu însărcinări ce azi ar reveni ISU și Smurd, îi aflau zăcând prin clădirile și cotloanele Bucureștiului. Era mai simplu, cum spun tele-comentatorii sportivi, „să nu se complice” și să-i ducă, vii sau morți, direct la groapa comună; a rămas de pomină raportarea scrisă a unui cioclu: „am adunat 15 morți, dar n-am ajuns decât cu 14, fiindcă unul a rupt-o de fugă.” De altfel, aducerea la spital echivala mai mult cu o condamnare, fiindcă „medicația” consta în „rachiu, usturoi și broaște țestoase” (!?), cine avea zile avea, cine nu, pe câmpul ciumaților de la Dudești! Iar molimele reveneau, ciclic, din deceniu în deceniu. Până și Ion Creangă a suferit de holeră! Armatele rusești de ocupație au adus holera în Moldova: 180 de morți pe zi în 1831. În primăvara lui 1918, românii n-au fost ocoliți de cea mai cruntă epidemie de gripă din istoria modernă, care a ucis pe continent circa 30 milioane de oameni, față de cele 17 milioane omorâți în Primul Război Mondial. În al doilea Război Balcanic, ostașii români au fost secerați mai mult de gripa „spaniolă” decât de inamic! 15.000 de îmbolnăviri, 1600 de morți! Holera s-a întors la Carpați și Dunăre în perioada 1947-1950. Nici un cuvințel în presă! Va reveni pe Litoral în 1976-1977; tăcere totală– era cu grijă ocrotit turismul la Marea Neagră și prestigiul Litoralului aducător de valută. Culmea este că până târziu, în 1995, holera avea să facă victime într-o comună gălățeană! Câțiva săteni din Nicorești lucrau la o fabrică de cărămizi din Turcia; văzând că s-au îmbolnăvit, s-au întors pe furiș acasă. La Nicorești funcționa un amărât spital de neuropshiatrie infantilă, unde s-au internat și cei reveniți din Turcia. Răspândirea holerei a fost cvasi-instantanee. În clădirea mizerabilă „grupul sanitar era comun, iar apa curgea la WC numai noaptea, când locuitorii satului nu-și udau grădinile.” Primele victime au fost copiii tarați neuropsihic – 15 au murit. Cum se vede, maladii infecțioase cumplite au năboit și, apoi, au revenit peste pământurile românești, lăsând la început negre și apăsătoare urme în fila istoriei, apoi stingându-se printre accidentele medicinii. Acționând poate și-n gena nației, doar ceea ce ucide într-un fel, fortifică într-altul, acordând supravieuitorilor (că asta suntem!) imunizare deplină sau parțială. Și, mai ales, ar trebui să stoarcă stropul de înțelepciune în stare să înțeleagă epidemia nu ca un dat imuabil, nu ca pe o pedeapsă ce ni se cuvine, ci ca pe o tulburare a naturii împotriva căreia se poate și trebuie luptat. Coronavirusul a apărut într-o lume altfel organizată, cu alte capacități de reacție statală, cu alte posibilități de concertare a eforturilor, cu alte orizonturi deschise medicinii, și cu un nivel general al cunoașterii umane incomparabil cu trecutele experiențe. Va mai aduce întristare, ne va afecta obișnuințele, dar sunt șanse să fie învins. Poate nu și eradicat, fiindcă izbutește să se metamorfozeze în varii ipostaze. Din păcate, experiențele din pandemie au dus și la instalarea îndoielii în capacitatea proteguitoare a statului. Nici asta nu-i mare noutate: încă în 1772, părintele lui Robinson Crusoe, Daniel Defoe, în „Jurnal din anul Ciumei” vorbea despre „rătăcirile rațiunii la nivel colectiv.” Deși e prea devreme să exclamăm „adio, Covid!”, pe Nole l-aș lăsa să joace.