Mircea Radu IACOBAN

Știm războiul din filme. Așa să rămână! Ține-l, Doamne, departe! Pe ecran se moare frumos, coroanele copacilor valsează maiestuos deasupra eroului căzut, iar fondul muzical „combate” năvalnic între dramatic și apoteotic. Moare până la urmă și „răuleanul”, nimerit de glonț taman în mijlocul frunții, iar „pozitivii” scapă doar cu o rană la umăr, spre a fi, către final, salvați, decorați, avansați în grad și lung îmbrățișați de iubită. Koneț filma! Războiul este mult mai hidos, mai crud și mai nedrept decât s-ar putea închipui și, dacă nu i-ai simțit barem mirosul, ca să nu spun duhoarea, n-ai cum ști ce-i aia câmp de bătălie. Fii ferice! Nici nu suntem în stare să ne punem întru totul în situația ucrainenilor, fiindcă n-am trăit astfel de experiențe limită și-i greu barem să ne închipuim o ființă umană pe cine știe ce drum de graniță înghețat, cu copiii de mână, averea, actele, medicamente și câteva amintiri într-o sacoșă, cu gândul la soțul rămas în primejdie pe front și la casa lor ce nu mai există… Și-n războiul de la Nistru, început în 2010, moartea era urâtă, absurdă, stupidă și nespectaculoasă. Nici vorbă să-ți înfrunți bărbătește inamicul și să-l poți privi în ochi, racheta vine de nu se știe unde, pentru a zdrobi la întâmplare. Și atunci, în Transnistria, ca și acum, în Ucraina, tot cu rachete Al-Azan, al căror vuiet ascuțit nu pot să-l uit, a-nceput vărsarea de sânge. De fapt erau (cum sunt considerate și acum) rachete cu pașnică destinație antigrindină, numai că ambițiile unora și ale altora, cu transparentă regie rusească, le-au întors din nori și le-au trimis să ucidă pe pământ. La Tighina, întâi de toate m-a șocat neobișnuitul miros al războiului. Și al morții. Pe care, până acum, am privit-o din fotoliu, înscris în dreptunghiul atent ales al ecranului cinematografic. Chiar atunci când televiziunile lumii ne-au oripilat cu imaginea viermuirii de trupuri ciuntite pe o stradă din fosta Jugoslavie, oricât ne-am crucit și ne-am îngrozit, tot n-am avut nici bănui ce miresme stranii inventează războiul. În centrul Tighinei, ciudat, am dat mai întâi peste o boare suavă de… trandafiri! Obuzele zdrobiseră mii de flori și boboci din parcuri și din rondurile aflate la intrarea în oraș. Esențele înmiresmate au țâșnit ca sângele dintr-o arteră secționată. De pătrundeai mai adânc spre centru, cu riscurile adiacente, dădeai peste noi surprize olfactive. Urme înțepătoare de Cordită. Ecrazită. TNT. Fumul focurile mocnite din preajma caselor distruse. Puțea a cârpă arsă, a plastic topit, a linoleum carbonizat. Miros de tencuială fărâmițată și praf albicios între dinți și-n păr și-n lumina ochilor. Un val de clor se insinuează pretutindeni, stârnind panică. Gaze de luptă? Nu, au fost golite rezervoarele primejduite ale unei fabrici chimice. Și peste tot și toate, duhoarea mocnită de cadavru: aerosoli lipicioși ți se agață de haine și oricât ți-ai aerisi îmbrăcămintea, nu mai scapi săptămâni de amintirea frontului. Am și renunțat la o flanea: chiar dacă am trimis-o la curățătoria chimică, degeaba. Probabil că funcționa subconștientul, fiindcă o purtam când am trecut prin preajma morților negri și umflați care duhneau de la o poștă. O imagine o chema pe cealaltă, așa că n-am mai putut purta flaneaua de atunci. Nu era în văzduhul orașului doar duhoare de cadavru uman: mina, rachetele, proiectilul de tanc, vălmășagul străzii, ucid și biete viețuitoare inocente: câini, pisici, găini, vite, guguștiuci, ciori, șobolani. N-avea nimeni atunci răgazul să scotocească ruinele pentru a afla găina moartă – așa că pasărea, aproape lichefiată de căldura verii, a rămas să duhnească până se usucă… Mai mirosea a ulei ars (fabrica fusese incendiată), a apă de colonie „Codru” (un obuz a atins colțul unei parfumerii), a scântei electrice fulgerând în continuare, a murături răsuflate (se zărea butoiul spintecat într-un beci), a asfalt arat de șenile și de obuze, a „vărzări” aduse oștenilor, a sudoare stătută și, parcă-i regulă generală a trecerii militarilor prin orice urbe și-n orice veac, a defecații întâmplătoare prin cotloanele mai adăpostite. Deasupra orașului adia tristețea, deznădejdea, resemnarea („Mi-o chicat și mie două mine pe casă: a rămas atâta – o bortă”), mânia („Doamne, nu lăsa răbdarea moldoveanului să dea în clocot!”, disperarea („Anatol, băiatul vecinului, se-ntoarce acuși din tabără, din România și încă nu știe că nu mai are nici părinți, nici casă…”). La Tighina, rebotezată Bender, începea să plouă. Duhorile războiului se mai risipeau spălate de șuvoaiele negricioase, dar se adaugă alta – de la paiele ude și glodul din tranșee… În anul următor, Tighina, orașul cu cetate construită de Ștefan cel Mare, avea să intre sub stăpânirea absolut ilegală a așa zisei „Republici Transnistrene”. „Transnistria” înseamnă dincolo de Nistru. Tighina lui Ștefan cel Mare este dincoace.