Mircea Radu IACOBAN

Mai puțină literatură de astă dată și ceva mai multă gazetărie, findcă, atunci când este vorba de prezervarea naturii, lucrurile par a fi luat-o razna. Ia să încercăm o repede privire și prin-prejur. Cea mai mare arie protejată din lume este Groenlanda – în întregime! Aproape un milion de kilometri pătrați! Trump a încercat să cumpere insula cu totul. Și Truman a vrut-o în 1946. Nu s-a întâmplat nici atunci, nici acum, da-i relevant pentru imensa importanță a mineritului din zonă. Numai că o singură companie, Tanbreeze, încă în construcție, urmează să evacueze într-un lac 550 tone de deșeuri zilnic! De-ar fi ca la noi, orice ONG groenlandez ar putea cere telefonic închiderea imediată a șantierului. Doar e arie protejată! De ce n-o fac? Fiindcă interesele lumii (până și catalizatorii din eșapamentul mașinilor noastre provin din minereurile extrase din insulă!) nici nu iau în calcul eventualitatea că o Judecătorie oarecare ar putea stopa mineritul, privând Groenlanda de o principală sursă de venituri, omenirea de resurse vitale, și trimițând în șomaj miile de lucrători din zonă. Unul dintre marii investitori în mineritul din Groenlanda este taman exigenta Uniune Europeană (!), principalii rămânând USA și China. Motivul: pământurile rare, de extremă importanță în tehnologia veacului XXI, fără de care o  mare „industrie verde”, cea eoliană, n-ar mai putea să funcționeze (magneții compacți ai turbinelor se produc exclusiv din minerale conținute de pământurile rare). Iar cererea pentru necesarul de neodim a crescut de trei ori în ultimii ani! Tai pe-o parte, strici mai rău în cealaltă! Singura mină de pământuri rare din USA este proprietate a statului chinez, și ceea ce produce exportă în China... Protestele politicienilor din „insula verde” au în vedere efectele poluante ale mineritului care exploatează zăcămintele radioactive; deocamdată cel puțin n-au intrat prea mult în discuție fluturii și gândacii. Iar exploatări situate în sudul insulei sunt deschise la fiecare 15-16 km., urmând să se extindă pe măsură ce calota glacială se retrage! Sigur că nu-i o situație fericită, că-i inevitabilă și o anumită agresare a mediului, numai că jocul dintre bine și rău, util și păgubos, moral și imoral, obligă la o cinică politică a echilibrului... dezechilibrat și la concesii, considerându-se logic, că, cel puțin deocamdată, mai importantă-i fața decât ața. Și cum rămâne cu principiile? Mult dorita și răs-justificata prezervare a naturii nu poate să nu țină seama de realitățile momentului, pentru ca, până la urmă, să dăuneze cât mai puțin calității vieții umane. La noi, ONG-ul care a obținut închiderea celei mai mari mine de lingnit a clamat mai întâi pe tema salvării gușterului, una dintre mai comune șopârle din România, peste tot prezentă și capabilă de adevărate performanțe ale adaptării (poate viețui și la Polul Nord!). Care nu-i inclusă printre speciile primejduite. Dimpotrivă. Nu-i acolo o zonă de viețuire exclusivă și se poate miza, la o adică, pe o relocare naturală. Drept pentru care ONG-ul a uitat de gușter și și-a amintit de gândacul croitor. Specie și ea comună în Balcani, dar, într-adevăr, protejată. Din pricina lui, nemții au fost nevoiți să mute gara din Stuttgart – numai că situația tuturor speciilor de insecte din Germania, nimicite de pesticide, este dezastruoasă, numărul lor diminuându-se cu aproape 70%. Extrem de departe de realitățile noastre, însă, desigur, demnă de luat în seamă. Tema respectivă a fost luată în discuție și cu prilejul stabilirii traseului autostrăzilor Sibiu-Pitești și Tg. Mureș-Iași. S-a identificat și la noi soluția fezabilă a mutării cu ajutorul feromonilor, ceea ce s-ar putea întreprinde și-n cazul arealului minei de lignit care alimentează termocentralele vitale de la Rovinari, Turceni, și Craiova, cu un total de 18.000 salariați – soarta cărora s-ar cuveni să intereseze cel puțin în egală măsură cu aceea a gândacilor. Bref: și celelalte specii de insecte prezumtiv afectate pot fi relocate utilizând amintitul procedeu. Toate gâzele ni-s dragi, la o adică, până și sâcâitoarelor muște le-am simți lipsa, darămite gândăcimii care susține creșterea pădurilor, polenizează, igienizează și însuflețește micro-peisajul cotidian. Asta-i lumea diversă și miraculoasă ce am moștenit-o și se cuvine s-o lăsăm aidoma pe mai departe generațiilor viitoare. Primejduirea diversității lumii animale rămâne o tristă realitate a veacului, iar intervențiile UE nu pot fi considerate decât legitime și motivate. Numai că se cuvin introduse cu grijă și treptat, echilibrul pe care l-am evocat într-o tabletă precedentă trebuind și el vegheat, pentru a nu transforma prin exagerare cu substrat (la noi) politicianist o generoasă preocupare legitimă într-o perpetuă frână a dezvoltării și-ntr-o daună greu, de nu imposibil remediabilă. Dacă prioritizările nu-s corecte, determinând intervenții imediat și general traumatizante, este cât se poate de evident că facem mai mult rău decât bine.

P.S.

A murit, zice-se de Covid, și academicianul român de la Cernăuți Vasile Tărâțeanu, cel care le spunea vameșilor „da, mă, fac contrabandă cu carte românească!” După dispariția lui Vieru, Dabija și a celorlalți, românitatea e-n suferință și-n Ucraina, și la Chișinău.