Mircea Radu IACOBAN

Maia Sandu a invitat la o discuție la Președinția Republicii Moldova trei dintre foștii președinți ai țării – Mircea Snegur, Petru Lucinschi și Nicolae Timofti. Aș spune că-i un gest ce merită apreciat. Dar de ce nu pe toți cei cinci foști? Simplu: mai întâi pentru că, sigur, Voronin și Dodon n-ar fi venit, apoi că numai de sfaturile lor n-are nevoie Maia, și mai ales fiindcă declarațiile recente ale celor doi lăsați pe dinafară mai că incită direct la o lovitură de stat (deputata Tauber, din partidul de opoziție al fugarului Shor, a și anunțat-o în Parlament, fixându-i și un termen: peste câteva luni – probabil, după așteptata sosire a tancurilor rusești)!

Pe doi dintre invitații prezidentei, primul și al doilea Președinte al Republicii Moldova, i-am cunoscut destul de bine, dând publicității acum vreo treizeci de ani și convorbirile ce le-am purtat cu ei la Președinție. Cu al treilea, Nicolae Timofti, n-am avut decât o scurtă discuție, nu chiar protocolară, la sfârșitul unei  ceremonii de decorare, când tocmai se transmitea la tv un meci al Sherif Tiraspol comentat taman de... fiul prezidentului, Nicu Timofti. Desigur, „la fața locului”, în anii petrecuți la Chișinău și pe Nistru, am recoltat destule date despre prezidenții Moldovei, numai că am și posibilitatea să confrunt spusele lor de după 1990 cu pozițiile pe care se postează acum. Nu lipsesc surprizele.

Dacă ar fi să schițăm un CV al fiecărui invitat, pare-se că cel mai puțin s-ar cuveni retușată poza agronomului Snegur. Oriunde, prima președinție este cea mai dificilă și mai permeabilă la erori (el îmi spunea: „nimeni să nu-i invidieze pe cei din conducere!”). Mircea Snegur a început fără a pronunța deschis cuvântul „Unire” și a continuat constant cu „integrare”, numai că, semnând la Bișkek, de integrat s-a integrat în Comunitatea statelor dominate de Moscova. Dar a combătut din greu pentru recunoașterea statutului limbii române, a adoptat tricolorul, folosește în dialogul ce l-am înregistrat sintagma „noi, românii” (o scăpare?), a apreciat contribuția scriitorimii moldave: „Și înainte, și astăzi, scriitorii au constituit și constituie o forță democratică pe care simt nevoia să mă sprijin. Când Grigore Vieru spune o vorbă, simți că este temeinică” – iar unionismul poetului este prea cunoscut. Consideră o absurditate teza „ratării momentului Unirii”, pe care ar fi votat-o în 1989 cel mult 3-4% dintre Moldoveni.

Jurisul Timofti, fost și pădurar, are pe suflet condamnarea ce a pronunțat-o în trecutul regim, când, judecător fiind, l-a închis la casa de nebuni pe un tânăr disident basarabean. (Justificarea: „Aveam în față certificatul medico-legal.”) Printre cele „Zece porunci” ale sale se numără, regretabil, menținerea statutului de limbă oficială a limbii „moldovenești”, păstrarea calității Moldovei de membră a Comunității Statelor Independente și respingerea acordării celei de a doua cetățenii (română adică). Altfel, un președinte șters.

Cu Petru Lucinschi este altceva. S-ar fi cuvenit să rămână cel mai „roșu” dintre toți, dacă ținem seama de cariera politică ce l-a adus, la Moscova, până în poziția de secretar cu propaganda al CC al PCUS. Dar a fost și singurul moldav din conducerea RSSM, populată până la el doar de ucraineni, ruși și transnistreni. În tinerețe, la Chișinău, fost șef al Comsomolului, a represat intelectualii incomozi, urmând conștiincios porunca vremii. Cu timpul, ca emul al lui Gorbaciov, a evoluat vădit în sens opus, clamând necesitatea schimbării, a dialogului și a toleranței. Este un intelectual autentic, deține un doctorat luat „pe bune”, a scris cărți, între care și una mai... aparte: a umblat cu carnetul de însemnări prin cimitire (a peregrinat și pe aleile „Eternității” ieșene) notând inscripțiile mai aparte de pe monumentele funerare... În lunga discuție pe care am avut-o, el nu a pronunțat niciodată cuvântul Unire, dar a protestat vehement când i-am amintit că-n presa maghiară ar fi apărut declarația lui „Moldova nu se va uni niciodată cu România”: „Povești! Am fost abordat de un ziarist necunoscut care una întreabă, alta scrie.” Dacă a protestat atât de energic, tot poate însemna ceva. Tot mai mult, clasa politică basarabeană se ferește ca de foc de cuvințelul Unire!

Cu acești trei foști președinți s-a consultat Maia Sandu într-un moment foarte dificil pentru țară, în care orice sfat, venit din partea oricui, darămite de la foști șefi ai statului, poate avea gramul său de utilitate. Comunicatul oficial conține concluziile Maiei, nu, cum mă așteptam, și o sinteză a opiniilor invitaților. Se pare că, totuși, s-ar putea bănui un numitor comun, acceptându-se, ori chiar recomandându-se, calea integrării europene. Și asta ar fi ceva! Presa de la Chișinău consideră că a avut loc „o întâlnire irelevantă” ori „incompletă”, dar („Gazeta de Chișinău”) nu îi neagă utilitatea: „avem nenumărate exemple unde foștii președinți joacă un rol activ în societate. De exemplu, în România, părerea fostului președinte Traian Băsescu nu este una neglijată, acesta fiind solicitat constant...” Aș! Nu-mi amintesc să-l fi consultat vreodată Iohannis, și, de altfel, marinarul se bagă singur în seamă, ocupând excesiv, la cerere și din necesități de rating, ecranele televizoarelor...