Mircea Radu IACOBAN

Cum tocmai am scris despre Putna lui Ștefan, poate că n-ar fi lipsit de interes să evoc și un episod de care puțini au auzit: era cât pe ce să avem nevoie de pașaport pentru a ne închina la mormântul Voievodului! Pentru generațiile tinere mai ales, rămâne filă neștiută din cronica unor evenimente eroic-tragice petrecute nu foarte departe de zilele noastre. La 28 iunie 1940 Uniunea Sovietică somează România printr-un ultimatum să evacueze teritoriul Bucovinei de nord „care-i aparține”. Față de harta convenită (adică impusă) de ruși, Armata Roșie ocupă samavolnic două enclave, Putna și Herța, care nu figurau printre teritoriile revendicate de cuceritori. Entuziasmul acaparatorilor nu mai ținea seama nici de ordinele propriilor comandanți; tentația Putnei, cu presupusele comori ascunse în mănăstire aveau, de altfel, temei și precedent… istoric. Cu trei veacuri înainte, cazacii lui Hmelnițki (ginerele nefericitului Vasile Lupu, obligat „din rațiuni de stat” să-și dea fiica de soție unui bădăran primitiv și necioplit) s-au apucat să dărâme construcțiile mănăstirești de la Putna (1653) în căutarea legendarului aur îngropat, zice-se, sub vechile zidiri de voievodul Ștefan. S-a ales, până la urmă, doar cu plumbul de la acoperișul mănăstirii, „de au făcut glonțuri de pușcă”, cum zice cronicarul, dar biserica au distrus-o aproape în întregime. Neculce dă vina pe Vasile Lupu, care ar fi încuviințat nelegiuirea, dar nu-i de crezut câtă vreme chiar Vasile Vodă a început imediat reconstrucția (n-a dus-o decât „din temelie, din pământ până-n ferești, că i-a și luat Dumnezeu Domnia”). Iar la 1691, scrie Iorga, o ceată de cazaci, drăgani și joimiri înhăitați cu dânșii au jefuit și dat foc la ceea ce mai rămăsese din zidirile Putnei. Cum se vede, urmașii urmașilor lui Hmelnițki eau foarte aproape de repetarea isprăvilor strămoșilor. Aveau, în 1940 și un firav „temei legal”: cererea, zice-se insistentă, a localnicilor, pretext care, azi, generează referendumurile de carton menite să legitimeze cuceririle teritoriale din Ucraina. La Putna, nu departe de mănăstire, funcționa o fabrică de sticlă aflată în proprietatea unui oarecare Fischer. Care, alarmat că rămâne fără sticlari (muncitorii proveneau din satele alăturate, iar noua linie de frontieră despărțea Putna de restul așezărilor din preajmă) s-a pus în fruntea unei delegații și, cu jalba în proțap, a cerut comandantului sovietic ca teritoriul ocupat „din inerție” să rămână pe veci al URSS. Un scenariu asemănător s-a petrecut în ținutul Herței, unde o delegație similară, condusă de veterinarul Weissman, a invitat stăruitor armata sovietică să ocupe zona pentru totdeauna. Putna a rămas românească și Herța pierdută datorită reacțiilor diferite ale comandanților români. În primul caz au ales să riposteze, în cel de al doilea pot fi suspectați că s-au împăcat cu soarta și nu au reacționat în nici un chip. Grupul de cavalerie 25 din Rădăuți, condus de căpitanul Ioan Tobă-Hatmanu, a primit ordinul „marș galop la Gura Putnei și satul Putna, care este amenințat.” După lupte de o noapte întreagă, soldate cu morți și răniți, rușii sunt obligați să se retragă dincolo de noua linie a abuzivei granițe. Prima grijă a ofițerului român a fost să încarce tezaurul mănăstiresc în două camioane militare și să-l expedieze la Cozia. De menționat că sovieticii, deși dețineau superioritatea netă și capacitatea de re-intervenție, n-au făcut-o, vădindu-se că, până la urmă, pricazul rămâne pricaz și harta, hartă chiar și pentru armia rusă. Motivația ulterioară a ocupanților este și ridicolă, și cinică: „eroare cartografică datorită faptului că linia de demarcație a fost trasată cu un creion prea gros” (!). Scuze nu și-au cerut, dar nici Putna n-au re-ocupat-o. Pe când trupa românească aflată în preajma Herței (era încazarmată la câțiva kilometri, în Dorohoi), a rămas inertă în așteptarea unui ordin de la Divizie, care poate n-a venit ca la Putna, așa că n-a intervenit și același gen de „eroare cartografică” a făcut ca un teritoriu de 400 km. pătrați, care și astăzi are populație românească majoritară, să se afle acum între granițele Ucrainei. Rușii n-au uitat cele petrecute la Putna, drept pentru care, după război, l-au căutat insistent pe Ioan Tobă-Hatmanu și, după ce, cu greu, l-au găsit, l-au expediat pentru 12 ani în Siberia. Eliberat în 1955, la intervenția Bonn-ului, s-a întors în țară, unde și-a găsi soția grav bolnavă, fiica dată afară din Facultate, iar pe el îl aștepta o nouă condamnare, ce avea s-o ispășească la Gherla. Toate informațiile referitoare la operațiunea de la Putna provin de la martori oculari, documente nu s-au păstrat – istoria o scriu învingătorii.