Mircea Radu IACOBAN

Pe lângă cel de al III-lea volum al „Jurnalului”, care curând va fi finalizat, lucrez la o carte nouă. Se intitulează „Istorii și istorie”, așa că-i firesc să scotocesc printre vechile mele dosare cu bucoavne, note, schițe și  teancuri de file îngălbenite. Așa am dat peste un text nostim în felul lui, pe care nu-mi amintesc să-l fi publicat vreodată (dacă greșesc, îmi cer iertare). Începe cu întrebarea mea „cine-l mai citeşte, astăzi, pe Hasdeu?” După care vine răspunsul bănuit: iaca, eu! Găsisem, la un anticar de pe strada Lăpuşneanu, o carte oropsită, fără coperţi, ce mi-a fost oferită contra sumei modice de 10 lei. M-am întors să caut şi celălalt volum (aflasem numai „tomul II”) şi, crezând că plec, anticarul a redus imediat preţul la jumătate. Aşa că, investind doar 5 lei, m-am ales cu o carte rară: „Scrieri literare, morale şi politice” de B.P. Hasdeu, ediţie îngrijită la Editura Fundaţiilor nu de oricine, ci de Mircea Eliade. Pe pagina de gardă, o semnătură şi o dată: „Traian Chelariu, 17 iunie 1937”. În 1937, Chelariu se va fi aflat la Cernăuţi; nu ştiu cum a ajuns această adevărată raritate bibliofilă la Iaşi. N-are coperţi – o să aibă. Nu-i cunosc povestea fiindcă, surpriză, filele sunt netăiate, ceea ce-i de neînchipuit pentru cărturarul bucovinean, a cărui primă şi atât de erudită ediţie din Jurnalul intitulat „Zilele şi umbra mea” am publicat-o în anii ’70. Traian Chelariu nu cumpăra cărţi pe care să le lase netăiate, ceea ce mă face să cred că „Scrierile…” vor fi fost înstrăinate de oricine, dar nici într-un caz de doamna lui, Ecaterina, care-i păstra toate lucrușoarele și amintirea ca pe-o icoană. A ajuns cumva în posesia unui ieşean total neinteresat și de slova lui Hasdeu, și de prefața lui Eliade, și de greutatea iscăliturii lui Traian Chelariu.  Habent sua fata libelli! Textele înmănunchiate (era să scriu „între cele două coperţi”, numai că... n-are!) în culegerea adnotată de Eliade sunt cvasi-necunoscute, fie și doar pentru că, repet întrebarea de la început, cine-l mai citeşte azi pe Hasdeu? Surprizele apar încă de la primele pagini, unde începe schiţa iconografică „Filosofia portretului lui Ţepeş”. Dacă Hasdeu ar scrie în zilele noastre, ar fi încadrat între protocroniştii puşi pe demonstraţii idealizante, întrucât izbuteşte să ducă până la capăt o argumentaţie-model pentru exaltate „reconstituiri” aduse din condei şi trase de păr. Adevărat, pornite din cele mai bune intenţii, dar… Cuvier îşi propunea să reconstituie ditamai vieţuitoarea pornind de la un oscior; Hasdeu se străduieşte să recompună portretul psihologic al voievodului muntean studiindu-i liniile feţei, aşa cum sunt înfăţişate într-o gravură săsească de pe vremea domnitorului. Din

pricina cuşmei, nu se vede vreo jumătate din fruntea eroului, ceea ce nu-l împiedică pe cercetător să creadă că „va fi fost înaltă”, iar „o aşa frunte nu putea aparţine decât unui bărbat înzestrat cu cea mai viguroasă inteligenţă”. Asta să însemne că muritorii cu fruntea întinsă până la ceafă sunt, fără doar şi poate, genii?  Dar cel mai clar indiciu că ne aflăm în faţa unei personalităţi de covârşitoare excepţie îl constituie linia dreaptă a nasului. Hasdeu scrie cu avânt: „Din mii de portrete cutreerate în cursul studiilor mele fisionomice, n-am aflat decât unul singur care pare a prezenta o exactă copie a nasului lui Ţepeş – cel al lui Shakespeare.” Nici mai mult, nici mai puţin! „Iar ochii, sprâncenele, buzele, fruntea îşi pot schimba mereu expresia, câtă vreme nasul aşezat ca o columnă înmijlocul feţei, rămâne nepăsător, rece, flegmatic, nemişcat, liber de orice influenţă.”De altfel, crede Hasdeu, şi conduita celor doi (Ţepeş şi Shakespeare) este, în esenţă, identică: şi unul şi altul ucid, primul, în lumea reală, al doilea, în cea virtuală. Mai departe: linia bărbiei lui Ţepeş „este foarte pozitivă”. Concluzii se trag şi din examinarea pleoapelor, ridurilor de la coada ochilor etc. etc. toate arătând că „acest chip al lui Ţepeş este al unui om mare.” Eliade comentează cu rezervă demonstraţia lui Hasdeu, arătând, într-o notă de subsol, că „nasul drept pare a fi tipic la Români” şi aflând argumente nu numai în portretele domnitorilor, ci şi în ale boierilor curteni. De altfel, dacă privim cu atenţie portretul lui Hasdeu de la pag. 3, observăm linia dreaptă a nasului, ceea ce înseamnă că înrudirea fizionomic-caracterologică se cuvine dusă mai departe, adică Ţepeş-Shakespeare-Hasdeu. Ca să vezi!