Mircea Radu IACOBAN

Cu prilejul documentării pentru tableta precedentă am găsit, de astă dată simplu, pe net, și nu scotocind prin cine știe ce arhive ori pe la anticari, parte din cărțulia pe care o publica la Cernăuți în urmă cu mai bine de un veac Leonida Bodnărescu, directorul Liceului din Rădăuți: „Scrierile lui Iraclie Porumbescu” (1898). Cum bine se știe, preotul Iraclie de la Stupca, tatăl lui Ciprian Porumbescu, s-a numărat printre cei care au fost martori la deschiderea mormântului lui Ștefan cel Mare și a întregii necropole de la Mănăstirea Putna. A descris amănunțit, pe larg, etapă cu etapă, zi cu zi și ceas de ceas, tulburătoarea și amănunțita cercetare din noiembrie 1856. Bucovina se afla sub stăpânire kesaro-crăiască: investigația au îngăduit-o și supravegheat-o, cu puțin obișnuită grijă și respect față de istoria celorlalte neamuri din imperiu, autoritățile de la Cernăuți, la cererea și cu participarea Mitropoliei Moldovei. Crâmpeie din relatările preotului Iraclie au fost date cu grăbire publicității, reluate fiind ades după aceea până-n anii noștri, aproape exclusiv cele referitoare la dezgroparea voievodului și la copleșitoarea emoție a unicei clipe: „Nu se văd, acum, ochi fără de lacrimi şi chiar şi pe cei de alt neam, care se aflară de faţă la acest minut grandios şi istoric, îi văzuşi cu adevărat urniţi şi cutremuraţi în cea mai adâncă adâncime a inimii lor!” Numai că atunci și acolo a fost cercetată întreaga necropolă, adică și mormintele lui Bogdan al VI-lea (răposat la 1517), fiul lui Ștefan, al fiicei lui, al principesei Maria, al lui Ștefan al VII-lea (1527), al Doamnei Maria, soața lui Petru Rareș, precum și cele ale altor răposați în veacul XVI cărora nu li s-a putut decât bănui identitatea. Necropolei în ansamblul ei nu i s-a prea dat atenție în veacul ce a urmat, chiar și până acum prevalând interesul legitim pentru rămășițele lui Ștefan. Dintr-o pricină ce o voi desluși în cele ce urmează. „odoare și juvaiere” s-au găsit în mai toate locurile de veci, dar nu și în cel al lui Ștefan! Ritualurile de înmormântare n-au fost aceleași: trupul Principesei Maria a fost depus în mormânt într-un „trunchi scăfat (scobit, n.n.) și rotund”, poate într-unul dintre fagii Bucovinei, ritual complet neobișnuit și nemaiîntâlnit după aceea. Doamna lui Petru Rareș a avut parte de sicriu din lemn de frasin. Ștefăniță al VII-lea „s-a găsit fără sicriu, ci numa întins pe 11 lăncii de fier”. În mai toate lăcașurile de veci s-au aflat „bucăți de stofă înavuțită având câmpul din fir de aur și flori mari de catifea vișinie”, „având la capete privazuri late de argint.” Iar un lucru neștiut, sau, mai bine zis, necomentat cum se cuvine: voievozii se pare că purtau pe frunte coroana domnească, dar nu cea din aur, ci „coroană din stofă prețioasă, cu privazuri lucrate în fir gros de aur”. De altfel, au rămas mai puțin atinse de scurgerea veacurilor, în mai toate mormintele, „țesături masive din fir de aur, cu foarte mare artă lucrate.” Alături de rămășițele lui Bogdan s-au păstrat „șapte arabescuri din aur masiv”, „trei inele, toate de aur, unul, o verigă cu margini gravate, altul cu o mică piatră prețioasă din topaz netăiată și altul cu piatră de carniol în care se vede lămurit săpat un bour întreg, acesta, între toate obiectele până acum aflate, se crede a fi cel mai de preț în priviință heraldică a stemei Țării Moldovei.”

Rămâne întrebarea cine și de ce a golit de odoare mormântul lui Ștefan? În imperiul austriac, multe mănăstiri bucovinene au fost abuziv „suspendate”, nu se putea conta pe un vreun sprijin al statului, iar Putna se afla în apăsătoare suferință din pricina stării precare a vechilor zidiri. Mitropolitul Iacov a început lucrări de restaurare, dar s-a poticnit repede din lipsa banilor. Este, se crede, motivul pentru care, în 1757, i-a scris egumenului Putnei, amintindu-i că „Dumnealui, ispravnicul Sucevei, a venit la mănăstire și au dezgropat mortul acela” (s-a ferit, din prevăzătoare și întemeiată jenă, să scrie numele lui Ștefan!). Cerea acum egumenului „să cauţi, împreună cu părinţii soborului, că este o pungă cu mărgăritare, pecetluită cu pecetea noastră, şi să o deschideţi, şi să luaţi dintr-însa 500 fire de mărgăritare, care să fie tot de un fel şi de o potrivă, şi mai sunt, nu ştiu, 2 sau 300 fire mărgăritare ca și nohotul (belșugul, n.m.) ce au căzut de pe (sfântul, n.n.) aer. Şi să ne trimeteţi mărgăritarele tot odată, atât cele 500 fire, cât şi cele ca nohotul, dimpreună cu lu­crurile ce s-au aflat pe mort.” Motiva prin necesitatea refacerii a două icoane, dar este de bănuit că, aflat în mare nevoie, cerca să isprăvească lucrările de refacere de el începute. Sigur că gestul pare greu de admis, și, la o primă vedere, adânc reproșabil, numai că ținta fiind ocrotită de aura sfântă a motivației îl poate acoperi cumva. Când cei opt oameni  au ridicat greaua lespede acoperitoare, marele Ștefan, din care rămăseseră doar câteva oscioare și craniul nefiresc întors, a apărut întins pe cele 13 lăncii de fier, cutremurarea a fost aceeași și cu, și fără strălucitoarele „odoare”. Dar de discutat, se poate discuta.