Mircea Radu IACOBAN

De multe ori încerc să-mi închipui viaţa de zi cu zi a strămoşilor noştri. Lumea nici nu începe, nici nu se termină cu noi; înainte de a fi ceea ce suntem, s-au rânduit generaţii după generaţii, fiecare cu obiceiurile, tristeţile şi bucuriile ei. Rar, dacă nu chiar deloc, ne mai întoarcem gândul chiar și la cei cărora le purtăm numele de familie. Mulţi nici nu mai au parte de vreun însemn funerar prin cimitirele Moldovei, ştergându-li-se, astfel, orice urmă a trecerii. Avem, însă, urme sigure ale ultimelor momente din trecerea prin astă lume a marilor noștri domnitori. Cum ar fi, de pildă, ultimul act al unei domnii de 47 de ani – drumul către cripta de la Putna. Răposatul Ştefan a fost dus cu carul cu boi de-a lungul a cel puţin două zile de iulie torid. Curtenii, care călare, care pe jos, în urma carului funerar. Preoţii, în fruntea cortegiului. Ce formidabilă imagine de film, pe cât de realist, pe atât de suprarealist! Un periplu ce părea nesfârşit prin colburile drumeagurilor moldave, cu treceri poticnite prin vadurile Apei Sucevei, cu duhoarea carului cu peşte, anume aşezat printre celelalte, să acopere şi să preia bănuiala c-ar fi vorba de adierea putreziciunii (iulie!) izvorâtă din rana voievodului arsă cu fierul roşu. Îi văd pe strămoşii strămoşilor mei, cu chipurile împietrite de durere adevărată, doborâţi de osteneala drumului şi chinuiţi de beteşugurile dobândite prin războaie, poposind mai întâi la ctitoria lui Ştefan de la Pătrăuţi, apoi la străvechea biserică a Rădăuţilor. N-au curaj să se aşeze în strane: în preajma marelui Ştefan, fie viu, fie mort, se stă numai în picioare, chiar dacă botinele și ciubotele au săpat răni adânci, prefăcând fiecare pas în chin. Cu capetele plecate, ţăranii, îngenunchiaţi de-a lungul drumeagurilor, strâng lumânările în pumnii ce ştiu apăsa şi coarnele plugului, şi mânui spada. Se închină în gând – gândul care încă n-a desluşit până la capăt tâlcul veştii „Ştefan Vodă nu mai este”. Ţara fi-va pe mai departe? Moşia n-or s-o cotropească în veci tătarii, leşii, ungurii, polonezii, turcii, ruşii? La Putna, în aşteptarea ctitorului, văd forfota tăcută a fetelor care, ani în şir, „au ostoit la acele zaveze”, pregătind acoperemântul, îl văd pe stareţ veghind piatră cu piatră zidirea criptei, aud clopotul cel mare din turnul de la poartă… iată-i pe călugări împlântând făclii la rădăcina brazilor ce străjuiesc intrarea mănăstirii, iată sătenii, adunaţi cu o noapte înainte şi cu izvorul lacrimilor secat, iată boierii şi boiernaşii cu ochii ţintă la străjerul din vârful muncelului de pe care s-a tras cu arcul săgeata menită să arate locul noii sfinte zidiri: el va vesti ivirea cortegiului, când toate clopotele Putnei uni-se-vor în dangăt legănat, a jale…

La fel, văd ţăranii, descoperiţi, îngenunchiaţi, înşiraţi cu miile de-a lungul căii ferate ce urcă spre Ruginoasa, aşteptând de-o zi și-o noapte ultima trecere prin astă lume a trenului funerar ce poartă trupul Măriei Sale domnitorul Cuza. Şi mă-ntreb dacă o astfel de sinceră şi durută rupere a tuturor zăgazurilor sufleteşti în înfiriparea a ceea ce astăzi numim ultim omagiu va mai fi vreodată cu putinţă. Sincerul regretat de națiune, „neamțul” Carol I a fost condus pe ultimul drum cu mare și sec fast nemțesc, asemenea lui Ferdinand, pe care-l văd mai puțin profund implicat în destinele românilor decât soața sa, regina Maria. Zăbăucul și imoralul Carol al II-lea a murit în Portugalia. În semn de respect pentru ideea de regalitate, Năstase i-a adus rămășițele în țară după 50 de ani; au fost depuse târziu la necropola de la Argeș, cu prudentă reținere. Gheorghiu Dej a fost jelit ca sarcină de partid, cadavrul împușcatului Ceaușescu a fost, noaptea, rătăcit pe sub tribunele stadionului Ghencea. Emoție netrucată au prilejuit ceremoniile de la înmormântarea regelui Mihai, expresie a mâhnirii reale a nației, dar a purtat și ascuțită trimitere polemică la incapacitatea politicienilor noștri de a scoate țara la liman. Mihai n-a izbut mai mult find și trădat de ai săi, prea crud și prea mic în scenariul războiului dintre marile puteri. Iar noi am fost fericiți cu atâtea decenii de pace! Ce am făcut cu ea? Românii vor mai avea la cârma destinelor un om în care să creadă până-n pânzele albe, pe care să-l jelească sincer şi să-i poarte veşnică recunoştinţă? Lege a firii: va veni vremea despărțirii, rând pe rând, de președinții post-revoluție. Câți și care dintre ei vor merita până la capăt sinceritatea lacrimii românilor? Luați-i unul câte unul.