Mircea Radu IACOBAN

Sintagma „sufletul rus” a inventat-o, la mijlocul secolului XIX, un... ucrainean, Gogol, autorul romanului „Suflete moarte”, și l-a preocupat statornic pe Dostoievski, care considera că principala necesitate spirituală a poporului rus este nevoia de suferință, citită în cheia creștin-ortodoxă a răstignirii, a suferinței pentru ceilalți, printre caracteristicile esențiale ale sufletului rus numărându-se și compasiunea. Ori ceva s-a răsucit adânc și brutal la 180⁰, ori diagnozele  marilor spirite din veacurile trecute n-au fost corecte: după atacarea Ucrainei este și mai limpede că, dimpotrivă, rușii și Rusia provoacă total nemotivat enorme suferințe întregii Europei și destabilizează dramatic mapamondul. Da, se arată a fi reală nevoia rușilor de suferință, numai că... a altora! (Dughin, ideologul lui Putin: „Patria Rusiei este războiul”). Cât despre compasiune...

O formulă care să sintetizeze atât caratele, cât și și tarele sufletului rus se încearcă a fi propusă în romanul „Serghei Esenin așa cum a fost”, pe care l-am găsit acum vreo 30 de ani la un anticariat. Mi-am amintit cu greu numele autorului (Mariengoff), dar n-am cum să-l uit pe acela al traducătorului: regretatul Emil Iordache. Se întâmpla imediat după 1989. În anii aceia de efervescenţă mai mult sau mai puţin revoluţionară era la modă demonizarea ruşilor – aflată cumva în actualitate și acum. N-o să uit scena petrecută prin holurile Teatrului Naţional, când o universitară de la catedra de rusă chirăia protestând la adresa prezenţei lui Cehov în repertoriul Naţionalului: „S-o mai terminăm cu ruşii ăştia!”

Pentru tragedia Ucrainei este vinovat doar Putin sau întreg poporul rus? Întrebarea s-a pus și în cazul lui Hitler, iar răspunsul a culpabilizat egal și nația germană: poporul își are conducătorii pe care-i votează și-i merită. Mariengoff crede că poezia lui Esenin, care a răsunat ca un ţipăt şi a fascinat fără egal în epocă, ar fi purtătoare a chintesenței sufletului rus. Iată cum s-ar vrea definit... indefinibilul: un complicat şi amalgamat zăcământ de singurătate, disperare, nădejde, generozitate, egoism, măreţie, nimicnicie, dramatism, comicărie, mizerie materială şi reală altitudine spirituală (complicat; aici pare a se cuveni un update care să aducă necesara distincție între perioade și epoci, deși chimia sufletului unui neam nu-și modifica niciodată valențele).

După sinuciderea poetului s-a încercat ataşarea (ca să nu spun înjugarea) postumă a lui Esenin la carul „noii literaturi bolşevice” – tot aşa cum, păstrând proporţiile, Eminescu era declarat cândva precursor la ideologiei marxiste. Astfel (şi complet fals) l-a perceput şi occidentul, unde, dacă nu era etichetat drept „poet bolşevic”, apărea în poze pe coperţile marilor reviste ilustrate împreună cu Isadora Duncan sub legenda „Isadora şi amorul ei, un tânăr poet rus”. Nici nu i se pomenea numele: conta doar faima marii balerine aduse de Lunacearski să patroneze şcoli de balet în „noua Rusie”. Totdeauna, relaţia era univocă: femeia iubea, Esenin era iubit. Şi-atât. Radia prea mult farmec, aşa că  i se îngăduia orice.

Călător prin Europa şi America (pe banii Isadorei), poetul dezrădăcinat constata că acolo „păsărelele stau doar unde li se dă voie” şi „chiar dacă noi suntem săraci, chiar dacă la noi e foamete, frig şi canibalism, avem în schimb suflet.” Pentru a concluziona: „ce să căutăm noi aici, cu poezia noastră neobrăzată?” Văzută ca întoarcere la liman, revenirea în Rusia l-a cufundat în ştiutele băi de adulaţie şi popularitate, deşi începea să se lungească lista scriitorilor al căror nume a trebuit însoţit în notele de subsol ale cărţii cu precizarea „împuşcat”.

Esenin a scăpat şi de gulag, şi de glonţul de la Lubianka, dar avea să-l răpună înecarea în blestemata vodcă ce i-a adus până la urmă internarea în ospiciu. Dacă şi-ar fi orânduit viaţa potrivit canoanelor onorabilităţii, probabil că n-ar mai fi existat nici poemul „Moscova cârciumăreasă”, nici şarmul atât de aparte al întregii sale opere. A beneficiat de tot ce-şi putea dori un rus în acele crâncene vremi: impunitate, faimă, iubirea supusă a femeilor, recunoaştere naţională şi internaţională, o anume bunăstare căreia tot el îi dădea cu piciorul, prietenii statornice, urmaşi ignorați (refuza să-şi vadă copilul!); ce l-a împins la sinucidere?

Mariengof încearcă să explice inexplicabilul într-un capitol chiar astfel intitulat: „de ce s-a sinucis Esenin?” Nu izbuteşte, fiindcă în ecuaţie se implică necunoscuta abisalului suflet rus: „Să mori în viaţă nu-i o noutate / Desigur, şi-a trăi nu-i ceva nou”. Galia, ultima lui soţie, s-a împuşcat pe mormântul lui Esenin. Alte femei, necunoscute, au găsit de cuviinţă că viaţa lor şi viaţa în general şi-a pierdut rosturile odată cu dispariţia lui Serghei – s-au sinucis și ele. Isadora a murit decapitată de fularul agăţat în roata automobilului decapotabil. Crâncene poveşti de viaţă şi de moarte ţesute în preajma poetului damnat Serghei Esenin!

Ăsta să fie sufletul rus? Cartea este presărată cu crâmpeie din neliniştita creaţie poetică eseniniană. De remarcat: dintre toate traducerile, de departe cea mai izbutită este a lui George Lesnea:

„Râde pân-la lacrimi clopoţelul...”