Mircea Radu IACOBAN

De regulă, dosarele de la „delă” revin în actualitate în cazul în care apar elemente noi. Ei bine, reiau o temă mai veche tocmai pentru că, în ciuda bogăției de date, fapte și cercetări finalizate exemplar de specialiști autentici, nu de către procurori literari improvizați, teza asasinării lui Eminescu a rămas într-un stand-by indecis, ceva de genul „credeți ce vreți” – nefericit rod al modului în care continuăm să tratăm valorile neamului. Dacă Johann Strauss ar fi fost român, sunt cât se poate de sigur că l-am fi catalogat printre compozitorii minori. N-a depăşit nivelul muzicii de larg consum (valsuri, marşuri, polci), aşa că să stea la locul lui, alături de Ivanovici & comp. şi să fie cântat duminica, în parc, când sfârâie mititeii şi se plimbă servitoarele cu cătanele în permisie. Austriecii l-au declarat rege al valsului (imposibil la noi, fiindcă avem un singur post de meta-rege, ocupat de Hagi) şi, la fiecare început de an, adună spuma cremei societăţii vieneze în fosta sală a manejului, împodobită sărbătoreşte şi scăldată-n flori, alături de multe milioane de privitori la tv., spre a aplauda ritmat eternul bis „Marşul lui Radetzky”.

Suntem, se pare, o naţiune dispusă să-şi dea palme în oglindă – mirându-ne, apoi, lipsa de respect cu care ne tratează alţii! Dacă acceptăm jocul „ce-ar fi dacă?”, să ne imaginăm cum ar fi tratat Petöfi (de pildă) dacă ursita l-ar fi arondat istoriei literaturii române. Nimeni şi niciodată nu s-a gândit, în Ungaria, să-i aplice lui Petöfi tratamentul „reevaluator” pe care românii i l-au rezervat lui Eminescu şi nici unul dintre reproşurile aduse „receptării festiviste” (la noi reală, dar, absolutizată), demodării totale, defazării etc., etc. nu s-a aplicat vârfurilor literaturilor clasice vecine.

Lui Eminescu, român neaoş, i s-a pus mai întâi la îndoială apartenenţa la propriul neam, fiind suspectat, spune Călinescu (p. 443) că-i „turc, albanez, persan, suedez, rus, bulgar, sârb, rutean, polon, armean” – numai român, nu! Maghiarii n-au acordat strop de relevanţă faptului că tatăl lui Petöfi era sârb şi mama, slovacă (nici nu prea ştia ungureşte). Pe vecinii noştri nu-i deranjează deloc titulatura de „poet naţional” acordată lui Petöfi; dimpotrivă, au promovat-o în enciclopedii („Goodreads” ş.a.) alături de alte formulări „vinovate” imputate receptării lui Eminescu: „poet patriot” („Nation Master”), „instituţie naţională” (IMDb-meitschi). Cultul pentru poetul mort în floarea vârstei nu-l consideră nimeni exagerat, de vreme ce la Budapesta sunt 11 străzi, 4 cartiere, un pod peste Dunăre şi o piaţă Petöfi; tot acolo funcţionează postul naţional de radio Petöfi. Chipul poetului s-a aflat din totdeauna pe bancnota de 10 forinţi, în fiecare localitate mai răsărită veţi găsi o stradă Petöfi şi, de regulă, o statuie a scriitorului (detalii în Wapedia) – ba există şi un asteroid Petöfi!

De s-ar încerca în Transilvania o recenzare a şcolilor, grădiniţelor, caselor de cultură, cinematografelor cu numele Petöfi, se va constata că-s mai numeroase decât cele denumite Eminescu! Dacă, la noi, Colecţia „Eminesciana” a fost înfiinţată abia în 1971, maghiarii au creat cu multe decenii înainte Biblioteca Petöfi („Petöfi Könyvtár”), iar prima ediţie de Opere, în şase volume, a apărut la Pesta încă în 1896. Poezia lui Petöfi încă nu s-au gândit vecinii noştri, cel puţin deocamdată, s-o recitească oblu și pieziș; făcând obligatoria raportare la epocă, îi arată aceeaşi preţuire lucidă din totdeauna, la care adaugă respectul faţă de biografia de luptător pentru apărarea intereselor naţiunii ungare („naţionalist”, adică, șovin în fapt). Toate cele de mai sus pot funcţiona în cazul Petöfi, dar devin culpe când este vorba de Eminescu, declarat în 2008 de către conaţionali ai săi „antidemocrat, nul, reacţionar, fără lecturi, violent, incorect politic, proto-legionar, complet demodat, rizibil” şi nici într-un caz „poet naţional”, fiindcă, odată cu intrarea în Europa, am ieşit de sub zodia naţionalismului, care… nu-i profund (!).

Pour la bonne bouche, îmi imaginez cu câtă fericită înverşunare s-ar fi aruncat eminescofagii noștri asupra ultimului episod din viaţa lui Petöfi. Care, incomod pentru guvern şi pedepsit de armată, dispare fără urmă după bătălia de lângă Sighişoara (iulie 1848). Cum de nu-și dau seama vecinii noștri maghiari că a fost vorba de o cabală şi de un asasinat politic în care, fără îndoială, fost-au implicate cercuri înalte de la București, dimpreună cu politicieni budapestani? Ce poate fi mai limpede? E la mintea cocoșului!