Mircea Radu IACOBAN

Românii au obsesii proprii, individualizante, capabile să ne deosebească de bulgari, laponi, nemţi, găgăuzi? În urmă cu peste un deceniu, comentam în această rubrică un text anonim care circula atunci pe net şi-şi propunea să inventarieze, una câte una, obsesiile proprii naţiei noastre.

Prima: „casa pe pământ”. Comentariu rectificativ: până prin anii ’60, românul îşi dorea apartament la bloc. Unde „aveai de toate”, apă curentă, canalizare, electricitate și, mai ales, căldură. Fericitul scăpa de grija lemnelor, ajungea din mahala în buricul târgului şi, după îndelunga criză locativă postbelică, părea a fi soluţia capabilă să asigure accesul la civilizaţie şi modernitate. Cele dintâi blocuri construite în Iaşi sunt şi acum la mare cinste: au pereţi groși, zdraveni, din cărămidă, baia şi wc-ul separate, camere mari, decomandate, parchet de stejar, planşee insonorizate. Eu însumi am cedat, în 1975, apartamentul meu din Piața Unirii pentru un altul identic, dar „pe pământ”. Văzându-mă inexplicabil de interesat, partenerul de schimb a renunțat să-mi mai ofere și „premiul” inițial promis (o scroafă cu trei purcei).

După apariţia cartierelor-dormitor, a apartamentului confort II şi III (cu toarta înăuntru), după apriga îndesire a blocurilor, după instaurarea frigului şi instituirea recomandării cinice „puneţi un pulover în plus” (istoria începe să se repete!), dar mai ales după popularea noilor construcţii cu locatari de toată mâna, greu dispuși să respecte regulile convieţuirii supraetajate, românul a reînceput să viseze la „casa pe pământ”. De luat în calcul şi zestrea genetică: orice investigaţie genealogică descoperă strămoşul ţăran, legat de pământul, căscioara şi ograda lui. Să considerăm, deci, această  primă „obsesie” ca fiind reală şi, pe undeva, înscrisă între limitele normalităţii.

A doua: „românuleste devorator de televiziune”. După unele statistici, chiar cel mai avid din Europa – ceea ce afectează grav în primul rând destinul cărţii, dă naştere culturii urechiste şi creează o lume paralelă, cu idoli de carton şi ierarhii ilicite. Știți unde se citește cel mai mult? În India!

Obsesia a treia, în lichidare: „Coelho”. Degeaba ai citit Dostoievski, Tolstoi, Hemingway, Salinger, Preda, dacă n-ai citit „Alchimistul”, rămâi în banca măgarilor. N-am să pricep niciodată cum a funcţionat mecanismul succesului acestui simplu basm oriental care s-a reeditat pretutindeni non-stop (în Portugalia, peste un milion de exemplare vândute!), a fost cap de listă la tiraje în Franţa vreme de cinci ani şi-i potopit de premii internaţionale. Repet: nu înţeleg de ce.

Numărul patru: „Obsesia ţaţelor” aducătoare de rating. Numai că prea multe bârfe și dame goale în pagina de gazetă şi pe micul ecran duc la sastisire şi la lipsă de reacţie. Prin anii ’60, spectatorii fremătau abitir când, la cinematograf, pudoarea ceauşistă lăsa să se vadă cel dintâi sân „natur” (în filmul „N-a dansat decât o vară”). Acum, s-a instalat deplin imunitatea la dame goale și la deconspirări intimiste. Cu aceeași „obsesie a țațelor”, tară, zic eu, universală.

Nr. 5: „Obsesia haiducească”: după o sticlă-două, şi cel mai prăpădit român devine haiduc, urlă, bate şi cântă „Puşca şi cureaua latăăă…” După care-şi jeleşte potenţa de odinioară: „Ce bărbat am fost odatăăă…” Rezon – numai că asta-i valabil în cazul oricărei naţii, poate cu ceva precădere la cele latine. La noi, acum tema puiește din belșug în postata manelelor.

Obsesia a şasea:„maşina”. Și-a pierdut calitatea de vis, devenind banală realitate. Străzile noastre sunt împânzite de maşini cum și-ar dori și parizienii și londonezii (ce dacă-s luate la mâna a doua?).

Pe locul al şaptelea: „Obsesia cărnii din congelator. Are temei legal şi istoricitate întemeiată, prea ajunsese fleica exponat de tezaur! Spaimă dispărută odată cu trista victorie a cărnii din import.

Pe locul al optulea: „Obsesia celularului”. A devenit de mult pandemică: am cunoscut, într-o margine de sătuc amărât, un moşneag care avea ţol în loc de uşă, lut pe jos, paie scămoşate pe bojdeucă, cutii de conserve pe plită în loc de oale şi-o pungă de plastic pe post de sticlă la geam. Bătrânul vindea pescarilor râme. Când l-am întrebat cum aflu când îmi aduce momelile, mi-a răspuns cu simplitate: „Păi, notaţi-vă, 0744…”

În fine, o altă obsesie, nu tocmai desluşit exprimată:„Dacă el nu face, de ce să fac eu?” O fi numai de-a noastră? Cu ceva mutații nesemnificative, lista rămâne deschisă. Drept pentru care adaug, cu titlu de contribuţie personală, o obsesie cu adevărat românească şi veche de când hăul: „să moară capra vecinului.”