Mircea Radu IACOBAN

Cum locuiesc în respectiva zonă din Copou, trec ades prin fața Poliției județene, și ceea ce am văzut la una dintre intrări am crezut la început că-s mini-manifestații de protest. Dar chiar în fiecare zi? O sută-două de băieți și fete,  frumușei, zdraveni, bine îmbrăcați, unii cu mașinile parcate după colț, se înghesuie într-o aglomerație totuși prea potolită pentru a transmite semne protestatare. Și m-am dumirit: este vorba despre eterna coadă la îndeplinirea formalităților pentru emiterea certificatului de cazier – fără de care nu se poate obține pașaportul.

Îmi amintesc că, pare-se pe vremea fantomaticului Dragnea, printre măsurile ce ar conduce la suprimarea excesului de birocrație s-a cerut Poliției să nu mai pretindă cetățeanului un act emis și deținut... tot de Poliție. Acum, cererea nu mai este necesară, dar la ghișeu tot trebuie să te prezinți, de unde și coada. Nu-i ca-n țările civilizate, unde soliciți documentul prin internet și-l primești acasă tot pe net sau prin poștă. Dar n-ar fi asta marea problemă, ci continua secătuire a României de floarea tineretului, tot mai sedus de mirajul emigrării. 40% dintre românii stabiliți temporar sau definitiv în străinătate au studii superioare, în vreme ce țara noastră continuă să dețină, la acest capitol, ultimul loc în UE!

Ca să nu mai vorbim despre amara deziluzie că la întrebarea „Dacă România ar fi atacată, ați rămâne în țară pentru a o apăra?”, doar 26% dintre răspunsuri au fost afirmative, iar războiul din vecinătate a determinat, la noi, o și mai mare cerere de pașapoarte, cu motivația, poate sinceră, „să fie, la o adică.” „La o adică”, strămoșii noștri puneau mâna pe sabie și scut, iar urmașii își asigură dezertarea cu pavăza pașaportului? Nu-s convins că ar fi o atitudine condamnabilă până la capăt. Provine mai întâi din tarele educației și din propaganda pernicioasă a unei anumite elite intelectuale care au izbutit, fie cu subtilă ironie, fie cu atribuirea brutală a monopolului patriotismului devenit „naționalism” falangei extremiste Vadim Tudor & comp. De se vorbește, arare,  despre patriotism, se aduce automat în prim-plan extremismul „tribunului” și-s lăsați în uitare al de Avram Iancu.

Când, de fapt, sentimentul este profund tezaurizat în mentalul românilor din moși-strămoși, chiar dacă în ultimele decenii a fost erodat programatic. „Mă mișc între Dumnezeu și neamul din care fac parte, în afară de acești termeni nu văd nimic semnificativ între cer și pământ” spunea Petre Țuțea. Nu-i vorbă, au existat și există mari spirite (de ex. George Bernard Shaw) care au pus patriotismul la zid („Nu vom avea niciodată o lume liniștită până nu alungăm patriotismul din rasa umană”), dar mult mai degrabă i-aș da crezare lui Tolstoi (disputa e mult mai veche), cel care apelează, simplu, la rațiune: „În zilele noastre, sentimentul patriotismului este considerat nenatural, irațional și dăunător, și provoacă o mare parte din relele din pricina cărora suferă omenirea și, în consecință, acest sentiment n-ar trebui să fie cultivat, așa cum se face în prezent, ci trebuie, din contră, să fie suprimat și eradicat prin toate mijloacele disponibile omului rațional.”

O a doua pricină o constituie sentimentul tot mai acut că, în războiul modern, contribuția soldatului, fie ea și eroică, înseamnă prea puțin, dacă nu chiar nimic. La 1877, românii (alături de ruși, aflați sub comanda lui Carol I) își dădeau viața luptând la baionetă și cucerind Plevna; azi, ce să mai faci cu baioneta și pușcoiul? Rămâi să aperi țara – și? Cum o faci? Războiul se poartă acum pe butoane, rachetele le poți opri, barem teoretic, apăsând alte butoane, dar multe, poate chiar destule, scapă.

Un colonel pensionar îmi povestea scenariul său în cazul unei Românii atacate de Putin: primele salve vor amuți, prin surpriză, Deveselul. Ar urma Constanța, lesne de atacat fie din Insula Șerpilor, fie cu rachetele flotei ruse. Transilvania ar rămâne deocamdată neatinsă, ca o favoare făcută lui Orban pro-rusul ce visează o Ungarie Mare inexistentă istoricește. Iașiul, ca oraș-simbol al Unirii, va fi printre primii pe lista țintelor. O singură rachetă „Satan” e de-ajuns. Aruncăm în aer podurile peste Prut, inclusiv cel nou de la Brăila? Ce se rezolvă, rachetelor nu le pasă de ape și mări. Cei 26% dintre românii rămași pe baricade (procentaj iluzoriu, fiindcă majoritatea respondenților cu „da” au trecut de mult de vârsta încorporării) vor pleca pe front, iar familiile în bejenie? Unde? Soții vor încerca să reziste cu Kalașnikovul printre ruinele orașelor distruse? Intervine hotărâtor NATO, lovind infanteria lui Putin? Tot pe teritoriul României, devenit teatrul unui război nimicitor și profund inegal!

Și fără lovituri nucleare, cimitirele ar putea să devină triste prelungiri ale fostelor orașe! Consolabil, scenariul apocaliptic este, din multe, dacă nu chiar toate punctele de vedere, ireal și, cu siguranță, nu se va ajunge aici – adică, la cel de al III-lea (și ultimul) război mondial. Adevărații patrioți (și nu suntem ucraineni, iar Iohannis nu-i Zelenski!) rămân cu pașaportul neutilizat în buzunar și cu sentimentul prea puținei utilități a soldatului, instalat încă din momentul zero al conflagrației. În 1939, un nebun a incendiat lumea. În 2022, alt nebun procedează aidoma și nu-l poate opri nimeni! Așa că, dacă punem răul înainte, rămân tolerabile cozile la pașapoarte. Dar numai cu motivația „ca să fie, că nu se știe”.