Mircea Radu IACOBAN

N-am mai scris de mult despre fotbal. Nici o tristețe: gazetele-s pline de comentarii și filipici care, de fapt, nu izbutesc și nu vor izbuti să schimbe nimic în cel mai iubit sport, despre care prezidentul Burleanu a declarat, la realegerea sa în aceeași penibilă unanimitate, că, încă din 2014, și-a propus „transformarea fotbalului românesc.” Ceea ce a izbutit deplin, Naționala noastră transformată ajungând pe locul 54 în topul FIFA, urmând să joace cu al de Gibraltar, Feroe, Malta & comp. Mai rău nici nu-i de crezut c-ar fi cu putință! Burleanu a transformat, într-adevăr fotbalul românesc, dar într-o penibilă caricatură. Viața nu iartă: în toate domeniile, fie că-i vorba de comerțul cu pepeni, fie de tehnologia nucleară, miza a fost și rămâne performanța, iar contraperformanța flagrantă aduce ori demisia de onoare a managerului, ori fireasca lui destituire. Noi alegem și re-alegem cu ireponsabilă voioșie președintele FRF într-o unanimitate care bate până și recordurile ceaușiste grijulii să lase, de ochii lumii, barem un simbolic 0,32 % contra și abțineri. În momentul de față, Burleanu are statutul lui Putin: nu-l mai poate da jos nimeni, așa că urmărim cu atenție și necreștinească speranță dacă, în tribună, mai marele FRF își trage ori nu păturica pe genunchi! Tot  reales este și președintele Federației din Algeria, în pofida faptului că i s-a dovedit implicarea în niscaiva matrapazlâcuri necurate. Motivația imbatabilă a votanților: rezultatele Naționalei, între altele câștigătoare a Cupei Africii în 2019. Exact esențialul care-i lipsește prezidentului nostru: rezultatele. Doar nu cultivăm castraveți ca să-i dăm 10.200 de euro pe lună grădinarului, bașca ploaia de diverse alte recompense, ci cu nădejdea într-o producție de dicotiledonate în stare măcar să justifice  investiția. Se usucă vrejul și, cu toată ploaia și irigarea, moare cu zile castravetele? Nimic mai firesc decât concedierea grădinarului. Iată că-i imposibilă din pricina unui paradoxal „exces de democrație” – de fapt, o siluire șmecherească a principiului „un om, un vot”, preschimbat ilogic și amoral în „o disciplină fotbalistică, un vot”, astfel instalându-se  situația paradoxală în care fotbalul „mare”, cu sute de mii de fani și mii de practicanți, are aceeași relevanță și potență electorală  precum fotbalul pe plajă! Găselnița pseudo democratică a prins până și-n lumea universitară, unde pentru alegerea rectorului au ajuns să conteze și voturile bucătăreselor de la cantina studențească! Cum spunea o epigramă: „Nu se mai votează banda / Se alege hoț cu hoț”. Iar Costache Negruzzi, în „Istoria unei plăcinte”, a imaginat un distih parcă destinat președintelui FRF: „Cu iaurt, cu gogoșele / Te făcuși vornic, mișele!” Pur și simplu parașutat în lumea fotbalului, Burleanu a împrăștiat cu meticuloasă grijă danii în dreapta și-n stânga, găleții galbene cu pește oceanic și sticla de oloi „Bunica” luându-i locul tot soiul de subvenții, acreditări, premii, echipamente, finanțări, cantonamente, turnee și alte alea, toate menite să-i garanteze votarea de către cei mici. Mici, dar suficienți pentru o unanimitate de carton presat! Alegere pe care, culmea culmilor, Stoichiță a văzut-o drept „un semn de stabilitate!” Adevărat, stabilitate, dar  într-ale  contraperformanței! Totul este atât de perfect imaginat încât nici Iohannis n-are temeiul legal pentru demiterea lui Burleanu – ca să nu mai vorbim despre faptul că i-ar sări imediat UEFA în cap! Să sperăm într-o demisie de onoare? Păi de ce să plece câinele de la măcelărie? Cârțu, Bölöniși alții au atras atenția că „prea multă democrație în fotbal strică”, numai că se refereau la statutul antrenorului, nu la cel al Președintelui Federației, cei din elita fotbalului fiind foarte atenți la ceea ce spun, întru paza propriilor  buzunare... Sigur că dezvoltarea fotbalului feminin, intens promovată de Burleanu & comp.,  nu poate fi decât benefică și, din acest punct de vedere, demesurile federale ar fi de salutat, numai că, oricât ar fi la modă schimbările de sex, prezumatele victorii ale fetelor n-au cum ogoi mâhnirea generală adusă de cronica neputință masculină. Argumentul celor pro-Burleanu, de altfel unicul vânturat (nu l-am auzit și-n campania electorală) precum că „asta-i valoarea noastră, nu se poate mai mult” începe să se insinueze tot mai defetist, înnegurând mentalul românilor, iar întrebarea elementară „de ce alții mult mai mărunței pot?” rămâne fără răspuns, ca una dintre eternele mari necunoscute din universul fotbalului modern. Supoziții ar fi (de la dârzenie ca dat național la înzestrarea genetică, consistenta susținere statală (cazul Ungariei), încrederea voinicoasă în victorie, până la absoluta prevalență a talentului nativ, chiverniseala cluburilor,  momentele  istorice faste blagoslovite cu „generații de aur” și, de ce nu, poziția aștrilor, la loc de cinste situându-se însă totdeauna creșterea noilor promoții de fotbaliști, alături de (și parte a)  manageriatului profesionist și inspirat. Poate, mai sigur, câte ceva din fiecare. Nu știu să existe undeva în lume o astfel de modalitate a alegerii șefilor sportului. Dacă dacă da, înseamnă că ăia-s la fel de năclăiți în pseudo-democrație ca și noi. Că peștele de la cap se-mpute am aflat din înțelepciunea populară. Dar cât mai răbdăm duhoarea în bucătărie?