Mircea Radu IACOBAN

Am scris atât de des în această rubrică despre trenuri și locomotive, că n-aș mai avea curajul să revin de n-ar fi apărut zilele acestea un „breaking news” neșteptat și dătător de speranțe: la nivel ministerial s-au început demersuri pentru înființarea unui Muzeu al căilor ferate la Iași. Ministrul Grindeanu, sesizat și de o interpelare parlamentară, și de scrisoarea deschisă ornată cu 332 de onorabile semnături, răspunde amândurora declarând că „Ministerul Transporturilor a întreprins unele demersuri în vederea organizării unei întâlniri cu reprezentanţi ai Ministerului Culturii pentru a identifica toate acţiunile necesare înfiinţării unui muzeu al Căii ferate care să răspundă şi celor propuse de dumneavoastră în privinţa patrimoniului cultural al căii ferate de la Iaşi”. .Cumva deranjantă ar putea fi considerată prezența articolului nehotărât „unele”, care, printre alte funcții, are și sugerarea unei realități indefinite și nedeterminate. Mai firesc ar fi fost să se vorbească în compunerea ministerială despre „demersuri” și-atât. Când spui „unele” e clar că nu-s toate, că urmează altele, ceea ce, în birocrația românească nu poate fi tocmai încurajator, mai ales că – n-am uitat! – aceleași foruri culturale avizatoare au vrut să închidă și Muzeul bucureștean al Căilor ferate! Dacă n-ar fi expiat de „moarte bună” (?), „Muzăul” de la Arbore al lui Moș Toader Hrib n-ar fi primit niciodată avizul Ministerului Culturii... Dar să nu punem răul înainte! Noi n-avem, în România, un adevărat muzeu al Căilor ferate. Până și bulgarii au, la Ruse, unul mai acătării! Cel de la București expune drept piesă principală o frumoasă dioramă-jucărie care, adevărat, amuză până la entuziasm elevii aduși cu școala la Muzeu, dar prea mare legătură cu istoria CFR n-are. Foarte multe piese cu reală valoare evocatoare, adunate încă din 1924 prin strădania fostului inspector general Teodor Balș, au dispărut în bombardamentul american din 1944, când „Muzeul ceferiștilor” din Giulești a fost făcut una cu pământul. Patrimoniul actual pare, în scripte, foarte bogat, numai că majoritatea exponatelor ce ilustrează istoria și evoluția materialului rulant se află dispersată în câteva puncte din țară (Sibiu, Dej, Reșița ș.a.), ori ruginesc prin depouri și pe linii moarte din gări obscure. Acolo-s parcate în aer liber mai multe locomotive, nu toate din seriile cele mai spectaculoase, fiindcă ori am vândut muzeelor din străinătate (am avut supriza să văd în funcțiune într-un muzeu american, o locomotivă care mai păstra plăcuța indicatoare „CFR”!) ori am trimis cu grăbire la topit piese reprezentative din care n-am păstrat barem un exemplar (de ex., harnicele mașini din seria 142.200, cele care au tras din greu, din 1920 și până prin 1960, mai toate trenurile de călători și de marfă din Bucovina). Un nou Muzeu se poate bucura egoist de disponibilitățile ivite prin reducerea drastică a transporturilor pe calea ferată, datorită căreia au apărut sumedenie de linii abandonate și alte spații apte acum să găzduiască în voie nu numai „amintiri” ceferistice diverse, ci și material rulant de odinioară – dar și întrista fiindcă prețioase posibile exponate pur și simplu le-am nimicit. La Iași ar putea fi adunate toate seriile de locomotive rămase în stare „rece” pe ici-colo, astfel ilustrându-se bună parte din istoria tracțiunii cu aburi în România, precum și contribuția industriei constructive naționale, mai ales că în 2022 se împlinesc 150 de ani de la nașterea, la Reșița, a primei locomotive fabricate în România. Muzeul ieșean ar putea profita și de disponibilitățile liniilor ieșene secundare, oferind vizitatorului ceea ce nici o altă instituție muzeală de profil de la noi n-o poate face: readucerea pe șine și „pe viu” a trenului de odinioară. Marile muzee feroviare din lume o fac în mod curent, biletul de acces cuprinzând și o călătorie pe scurt traseu local, unele în circuit (când nu-i posibilă ieșirea pe traseu, la Toronto, în Canada, am fost plasat într-un simulator asemănător celor din aviație: din cabina mecanicului, mânuind regulatorul și robinetul frânei, parcurgeai spectaculoase trasee montane cu ambianța sonoră corespunzătoare!). Se însuflețesc astfel exponatele „moarte”, cât și muzeul în sine, ieșit din obișnuita încremenire. Dacă luăm în seamă că generațiile de azi n-au văzut niciodată o locomotivă cu aburi în funcțiune, n-au cunoscut „deliciile” călătoriei la clasa a III-a și n-au avut cum auzi „bătaia” inimitabilă a aburului slobozit din cilindri, este de prezumat un interes puțin obișnuit al oricărui vizitator pentru inedita reconstituire. Văd că ieșenii vor să ofere și un generos spațiu pentru restul exponatelor în clădirea de pe „strada gării nr. 2”. Nu știu care-i; n-o fi chiar clădirea monument istoric? Menționez, în final, și un nume de reținut: acela al lui Paul Zamfir, directorul Clubului CFR, susținător, dacă nu și inițiator, al îndrăznețului proiect cultural. Bravo, să fie primit!