Mircea Radu IACOBAN

Acum 50 de ani, în trenurile noastre toate nu era interzis fumatul, nu existau compartimente pentru nefumători, iar locuri rezervate aveau numai garniturile internaționalelor. Datorită pipei mele, voiajam totdeauna ceva mai comod fiindcă locurile din juru-mi se eliberau unul după altul – asta până când un călător prea afumat (la propriu) a adus conductorul să-mi arate că-n „Mersul trenurilor” figurează cu literă petit restricția potrivit căreia fumătorii ar avea nevoie de acceptul tuturor celor din compartiment. Un singur veto îți stingea țigara (cam cum e azi la ONU), așa că m–am mutat pe culoar, de unde, împreună cu alți exilați, am umplut cu trâmbe duhnitoare întreg vagonul (tutunul de pipă românesc „Club”, în elegantă cutie metalică verde, avea și el tot aromă de „Plugari”, vag asezonată cu apă de colonie „Muncitorul”). Proba de democrație feroviară n-a funcționat în cazul conductorilor mai timizi, drept pentru care pipa, singura perversiune care mi-a mai rămas, avea să-mi asigure și pe mai departe un plus de comoditate voiajului. Liniile principale încă nu erau dublate, iar cele secundare nici vorbă să fie sudate, așa că țăcănitul la joante îți mai răsuna în cap ceasuri bune după descinderea la destinație. Dacă n-ai călătorit niciodată și cu clasa a treia, nu poți spune că ai mers cu trenurile veacului XX: după un drum mai lung, îți rămâneau întipărite pe posterior dungi paralele de la șipcile de lemn ale banchetei. De sub care, printre traiste și damigene, mai răsuna cotcodăcit de găini și măcăit de rațe. Biletele erau de carton, galbene, albastre și verzi, iar casierul făcea scurtă la mână împingând trudnic „legitimația de călătorie” între fălcile compostorului. Pluș roșu la clasa I-a, pluș albastru și locuri mai strâmtorate la clasa a II-a. Pe rutele principale, garniturile păreau nesfârșite, numărând câte 12 vagoane pe patru osii, zece de călători, unul de poștă, altul de bagaje și mesagerie. Pe lângă trenul ce poposea la Ițcani roiau, sub privegherea impiegatului de mișcare, cărucioare cu felurite colete, teancuri de „Scânteia”, saci de cartofi, bere de Solca, salam de la Burdujeni. Până nu se isprăvea încărcarea-descărcarea, trenul nu se urnea din gară. Acum, garniturile au doar două-trei vagoane, în fericite cazuri câte cinci, și le trag locomotive electrice care ar putea duce cu ușurință convoaie de 25. De la Ițcani în sus, neexistând linia prin Lucăcești, trenul, ajutat și de o locomotivă împingătoare, din seria 50.000, gâfâia pe rampa de la Strigoaia (la fiecare kilometru urca 28 de metri!): acum îi zice, mai puțin amenințător, Vârful Dealului – am găsit vechea placă „Strigoaia” azvârlită în dosul gării când am făcut un filmuleț tv cu vechea și noua linie. De la Cacica la Strigoaia, apoi și mai departe, se mergea ca melcul, și, în pofida inscripțiilor „Nu vă aplecați în afară!”, traduse în franceză, italiană și germană – engleza nu era nici în stand by! – puteai culege alune din crengile tufelor ce izbeau rama ferestrei vagonului. Adevărate eroine ale traseului erau locomotivele de construcție austriacă din seria 140.200, bune la toate, și la marfă, și la trenurile așa-zis rapide, și la personale. Plăcuța de pe cabina mecanicului informa mincinos „iuțeala maximă 60 km oră”, deși în fișa tehnică a mașinii figura cifra reală 50; oricum, nu era nici o grabă, mecanicii îi cunoșteau pe gospodarii caselor din preajma liniei, vedeau din potolitul mers că badea Gheorghe și-a terminat de drănițit casa și-l întrebau dacă a cosit otava, i-a fătat vaca ori i s-a întors feciorul de la armată. Ajuns la Vama, trenul îl înconjurau vânzătoarele cu cornete de fragi, apoi zmeură (boabele mai mașcate deasupra), coșuri cu ciuperci la fel de isteț etajate, căldărușe cu afine. Prin vagoane circulau cerșetori și feluriți vânzători de iconițe, ace, brice și carice. De la Crasna la Huși linia îngustă se „normalizase”, dar sovieticii nu-i mai îngăduiau să treacă Prutul și să ajungă în Basarabia. Urmele vechiului terasament se mai disting și azi, potopite de bălării, ca și acelea ale căii ferate „benzino-electrice”, unică în Europa, care pornea de la Dornișoara și trecea munții în vremea Primului Război Mondial. Duioasele locomotive-tender din seria 375.000 aduceau iavaș-iavaș trenul la Fălticeni, Nisipitul, Fundu Moldovei, Moldovița, secții dispărute odată cu amurgul liniilor secundare și victoria zeului automobil. Nu-i adevărat ceea ce se spune oficial că prima locomotivă diesel care a circulat la noi a fost 060.001 din depoul Brașov. A existat mai întâi o alta, de import; când am auzit că va face primul drum cu acceleratul 501, m-am sculat în miez de noapte să văd minunăția în gara Ițcani... Flăcările s-au stins demult și definitiv în focarele mașinilor de altădată și, când văd cârdurile de locomotive ruginite înșirate în așteptarea dogorii asasine a flăcării acetilenei, încerc sentimentul că ceva prețios, important și chiar decisiv în istoria veacului se mistuie odată cu viețile bătrânilor ce suntem.