Mircea Radu IACOBAN

Văd că-i ignorată o aniversare cu tâlc; dac-ar fi după mine, aș menționa-o cu bold în calendare: aflați că se împlinesc 150 de ani de când, în iunie 1872, ieșea pe poarta uzinei Reșița cea dintâi locomotivă cu abur construită în România, o „mocăniță” cu ecartament de 1000 mm. destinată liniilor ferate forestiere. Orice drum, cât de lung, începe cu un pas; de la duioasa arătare din 1872, cu horn ca o mânătarcă și putere nici cât Logan-ul meu, până la impunătoarele și performantele mașini din seria 142.000 ori 151.000, constructorii noștri de locomotive au străbătut o cale deloc lină, care, în cele din urmă, avea să-i aducă pe loc de frunte în industria cea mai respectată a vremii. Faptul că mașina cu aburi și-a dat obștescul sfârșit se înscrie în normalitatea evoluției tehnicii; prea multe regrete nu-ncap, da-i mare păcat că-i este primejduită amintirea. Și nu de ieri, de azi. Prin 1967 mă aflam în Elveţia, cu Naţionala de fotbal a României. Până la ora meciului (7 la 1!), ca orice român „scăpat” în Ocident, am căscat gura pe la supermarket-uri, ajungând și la marele magazin universal „Jelmoli”. La raionul cu jucării, un bunic grijuliu voia să-i cumpere nepotului ceea ce ţâncul îşi dorea de mult: locomotivă, vagonaşe, semnale, şine, gări miniaturale – totul funcţionând ceas (de, Elveţia!) cu o singură baterie de lanternă. Puştiul plângea cu sughiţuri: voia locomotivă electrică, refuzând gălăgios micul monstru nichelat ce azvârlea scântei pe coş şi-şi mişca năucitor harnaşamentul de biele şi manivele – adică, miniatura locomotivei cu aburi. Îl speria, nu văzuse niciodată aşa ceva în realitate, fiindcă ţara cantoanelor îşi electrificase de mult căile ferate. Bunicul, da: îşi legănase cel puţin jumătate din călătoriile vieţii în acompaniamentul ritmat al pufăitului maşinii stephensoniene. Încerca, acum, să-i explice nepoţelului cum e cu pistonul, cu forţa aburului, cu cilindrii – puştiul, nu şi nu! Respingea agregatul complicat şi gălăgios pentru simplul motiv că nu ştia ce-i drăcia aia... Cred că tinerii României de azi nu numai că n-au călătorit vreodată cu un tren remorcat de o maşină cu aburi, dar nici n-au văzut mândria tehnicii veacurilor XIX-XX altfel decât ca ruginită piesă de muzeu încremenită pe cine ştie ce linie moartă și îmburuienită. Iar dacă nu joacă flăcările în cutia de foc, dacă n-auzi ţăcănitul pompei de aer, dacă nu simţi firişoarele de abur strecurate pe ici-colo, şi, mai ales, dacă n-auzi bătaia sacadată a aburului slobozit prin capul de emisie, n-ai cum avea urmă de sentiment pentru mormanul de fierărie ruginită. Pentru sus-semnatul, condeier de modă veche şi fecior de ceferist, locomotiva de odinioară mi se pare de-a dreptul seducătoare, fiind mult mai... sinceră, cu întreg efortul la vedere, faţă de misterioasele cutii pe roţi diesel sau electrice. Când se împlinesc cifre rotunde, cum ar fi acum cazul, în alte țări se organizează spectaculoase reîntâlniri cu trecutul căilor ferate. La noi, chiar şi când, rar, au loc evenimente similare, le compromite gazetăria de doi bani și ignoranța reporterilor improvizați. Îmi amintesc un articol mai vechi din „Jurnalul naţional” ce semnala că „s-a relansat mocăniţa braşoveană, după 116 ani, pe acelaşi traseu, Braşov-Zărneşti” şi că „vagoanele componente sunt cele care alcătuiau odată legendarul tren Orient Express.” I-auzi! Mai aflam că viteza maximă a „mocăniţei” (?) este de 40 km/oră, că a fost construită la Malaxa şi că, în timpul războiului, a transportat către front petrol românesc pentru uzul blindatelor germane. Ce avalanşă de prostii! Fotografia noului „Dracula Express”, ataşată textului, ne arăta că „mocăniţa” e-un ditamai Pacific 231, cel mai renumit tip de locomotivă din vechiul parc CFR, cu viteză maximă nu de 40 km/oră, ci... 126. Nici vorbă să fi fost construită în România, la Malaxa, ci de renumita firmă Maffei din München. N-a remorcat niciodată trenuri de marfă şi cu atât mai puţin către frontul de est, câtă vreme acolo liniile au... alt ecartament. Pe vremea lui Heliade, era de înţeles îndemnul „scrieţi, băieţi, numai scrieţi româneşte”. Între timp, pretenţiile au crescut: se vrea gramatică, onestitate, inteligenţă, fler, har gazetăresc şi, deloc în ultimul rând, exactitate. O foarte frumoasă poezie a lui Grigore Vieru îndeamnă pe cei ce nu pot comunica în limba lor, să tacă, tot în limba lor. Dacă-i greu să fie reînviată amintirea tot mai ştearsă şi mai tremurată a răposatei locomotive cu aburi prin prestaţia pixului, atunci gazetarul improvizat ar face bine să tacă. Pre limba lui.