Mircea Radu IACOBAN

Hai să mai vorbim și despre altceva, pentru că războiul din Ucraina, atât de stors gazetărește, n-are sorți să se isprăvească prea curând. Nu-i deloc bine, dar se putea să fie mult mai rău: de săptămâni întregi vedem seară de seară aproape aceleași hărți pe ecranele televizoarelor, și fără să vrei îți amintești de cartea lui Erich Maria Remarque „Pe frontul de vest nimic nou”.  Titlu înșelător, fiindcă eroii romanului trăiesc dramatic, între viață și moarte, o mare revelație, aceea a absurdității și inutilității războiului lor – a războaielor de fapt, în est, în vest, în sud, în nord, pe pământ, în lună, tot una-i. Câtă vreme harta cuceririlor banditești ale „operațiunii speciale” putiniste rămâne să tivească litoralul Mării Negre (aidoma celor preconizate în „Testamentul” lui Petru cel Mare – fals ori real, nu mai contează, textul datează de la 1725!) încă-s speranțe că s-ar putea întoarce roata și eroismul oștenilor  unui actor de comedie va izbuti să expedieze în tragic destinul unui imperiu defazat și dezaxat, adus de Putin în preajma imploziei și disoluției. Încă n-am ajuns la un prag de genul ori toți scăpăm, ori toți murim, așa că ne îngăduim o scurtă întoarcere la moravurile literaturii. Am scris nu de mult în această rubrică despre penibilul și hazosului „Catastif” scriitoricesc clujean al anilor ’50. Între multe altele, ne-a prilejuit să aflăm date și fapte ce atestă existența reală a uni personaj pe care-l credeam glumă tristă a anilor proletcultismului cel mai deșănțat: este vorba despre marele scriitor... Motoarcă. „Partidul e-n toate. E-n cele ce sunt / Şi-n cele ce mâine vor râde la soare...” etc. etc. – până acum, se considera că ieşeanul George Lesnea deţine recordul absolut în materie de odă gâlgâitoare închinată măreţiei PMR – deşi strofele ar putea fi citite şi-n altă cheie: partidul chiar era băgat în toate cele, de unde şi omnipotenţa dictaturii dejiste. Iată că şi acest firav temei al pseudo-notorietăţii postume îi este primejduit lui Lesnea, dezvăluirile „Catastifului” demonstrând că adevăratul deţinător al chitanţei cu nr. 1 trebuie considerat Motoarcă, fie şi numai pentru faptul că balada-odă recordmană, deşănţat omagială, a fost publicată în 1948, în vreme ce poetul ieșean, pierzând startul, a prins rând la tipar abia în 1960. Iată versuri de-ale înaintașului: „Cine alungă mârşavii duşmani / boieri, industriaşi şi chiaburani / Cine ridică din popor, de jos / pe omul priceput şi curajos? / Cine şi-a dat cei mai buni copii / Morţi pentru fericirea celor vii? / Un strigăt repetat izbeşte zidul / ca un ecou înflăcărat: Partidul!” etc. etc. (între altele, autorul baladei este și descoperitorul nemuritoarei rime zid/partid!) Și-i nimeni altul decât fostul, după 1989, academician, senator, Preşedinte de onoare al Uniunii scriitorilor, unul dintre erudiții literaturii noastre, comentator şi teoretician al poeziei, traducător al lui Faust – Şt. Augustin Doinaş! Iar poezia din care am citat nu-i deloc singura; a publicat destule, toate de acelaşi calibru ideatic, dar și presărate cu remarcabile oaze de rafinament al scriiturii. Povestea în sine a avut doar circulaţie orală în lumea scriitoricească. Doinaş, pe numele său adevărat Șt. Popa, tânăr absolvent de facultate, era profesor într-un sat bănăţean. Provenit dintr-o familie de chiaburi, nu prea avea şanse de afirmare şi ascensiune, câtă vreme dosarul devenise argument într-o carieră scriitoricească. Şi atunci, pune la cale o mascaradă: scrie versuri deșănțat lozincarde pentru un elev de liceu şi le publică sub numele acestuia – Ion Motoarcă. Alarmă în redacţiile publicaţiilor literare: s-a ivit un talent neobişnuit, foarte tânăr (chiar mai tânăr decât avea să apară, la debut, Labiş). Motoarcă este publicat cu onorant entuziasm redacţional, versurile forjate de Doinaş (unele anticipând metrica din „Mistreţul cu colţi de argint”...) arată, formal, onorabil, dar mai departe... Motoarcă depăşise stadiul de tânără speranţă şi figura printre poeţii români de mare perspectivă: era invitat de onoare la festivități literare, i se comandau – și promitea că va furniza prompt – poezii pe teme date (cum ar fi reforma monetară, prietenia româno-sovietică ș.a.). Oricâte explicaţii s-ar putea afla pentru gestul lui Doinaş (pariu, farsă, ripostă „a la manière de”) există un amănunt care aruncă totul în derizoriu şi lamentabil: onorariile lui Motoarcă le încasa Doinaş, inclusiv premiile consistente ale concursurilor literare. În 1950, Motoarcă (adică, de fapt, Doinaş) obţine locul I într-un concurs organizat la Cluj. Banii îi încasează fără să clipească Doinaş (20.000 lei, într-o vreme în care salariul era de circa 500 lei). Pe măsura impunerii ca scriitor, bietul Motoarcă devenea tot mai incomod şi mai vulnerabil, nefiind în stare să susţină cea mai banală discuţie pe teme literare. Trebuia, musai, retras cumva. Doinaş pune la cale alt scenariu, din care urma să iasă şifonat inamicul său personal A.E. Baconsky. (Citez din nou, pentru trist amuzament, răs-cunoscuta strofă a lui Baconsky: „Trece-o zi, mai trece înc-o zi / Se ascute lupta între clase / Iar chiaburii se arat-a fi / Elemente tot mai duşmănoase” Sic!) Chipurile, Motoarcă n-a putut fi de acord cu sugestiile redacţionale limitative oferite de Baconsky şi, motivând că „n-are de gând să primească lecţii de la un poet mai puţin înzestrat ca el”, se retrage... din literatură. Ce comedie! Toate ipotezele menite să explice comportamentul lui Doinaş au fost până acum invocate, până și arghirofilia – mai puţin buna credinţă (în ceea ce scria). Totuși, n-ar fi chiar de ignorat: era foarte tânăr, vremurile tulburi, comunismul românesc încă nu-şi dăduse total arama pe faţă, mai exista niscaiva speranţă, stăruia confuzie, propaganda lucra cu motoarele în plin.... Şi uite-aşa l-a pierdut literatura română pe marele poet Motoarcă, și tot așa s-a făcut țăndări onoarea fostului președinte... de onoare al scriitorimii române după 1989!