Mircea Radu IACOBAN

Vâjâie eterul de mesaje catastrofice și românii nu prea le iau în serios! Se proorocește că va fi gravă penurie de alimente, de electricitate, de gaz, de carburanți, de apă, pare-se și de aer! Războiul iscat de grandomania, lăcomia  și iresponsabilitatea lui Putin ar fi întâia pricină, dar nu singura, fiindcă planeta și-a cam sleit resursele aflate prea la îndemâna lui homo sapiens, obligându-l să-și reconsidere înseși temeiurile materiale ale relației cu Terra – cu fireștile consecințe într-ale spiritului. Motivele pentru care amenințările sunt tratate cu lejeră îngăduință sunt varii. Mai întâi, ca-n povestea cu Niță și lupul, poate fi vorba despre reflexul anti-panică constituit prin cronica expunere zilnică la torentul de „bombe”, „incredibile”, „uluitoare”, „nucleare” ș.a.m.d. cu care ne gratulează până peste poate televiziunile. Amenințările reale se scufundă și se pierd în torentul de flecuștețe ridicate la rang de primejdie planetară, iar românul și-a rezervat dreptul de a crede în toate cele doar pe jumătate. Apoi, sentimentul a-toate asigurator că țara ta or să ți-o apere alții. S-ar putea că cadă Odesa, da-i bine că merge internetul! La mare nevoie, punem palma în fund și-o ștergem unde vedem cu ochii! În fine, cei din generația mea au traversat astfel de experiențe, avem pielea tăbăcită și, cum s-a văzut, nu ne-am dat duhul. Să ne amintim de lucrurile simple și mărunte. De pildă, telefonul. Prin anii ’60-’70 ridicai receptorul  şi începea aşteptarea... venirii tonului. O convorbire interurbană era adevărată aventură. Acum avem WhatsApp, vorbim oricând, oricât şi de oriunde, dialogăm gratis şi instantaneu intercontinental prin internet... noi, cei bătrâni, treceam apelurile finalizate printre victoriile zilei. Şi n-am murit. În primele clase, la şcoală scriam (adică, zgâriam) pe tăbliţe de ardezie. Ţin minte şi acum prima hartă schiţată pe plăcuţă: apa Iordanului, cum o desena pe tablă, vertical şi tremurat, popa Vedeanu din Ițcani. Azi, puştimea se deprinde să tasteze la calculator încă de la grădiniţă și-i adusă la școală cu mașina (vara, iarnă, mergeam trei kilometri pe jos până la Liceu...) Nouă, ni s-a dat voie la cerneală şi condei abia din clasa a III-a. Şi n-am murit. Îşi închipuie cineva, la începutul mileniului 3, că au putut exista, la noi, cartele pentru îmbrăcăminte? Au fost: hainele se dădeau „pe puncte”. Un costum la trei ani, un palton, la patru. Nu-ţi puteai cumpăra de-odată şi cămaşă, şi maieu: ori una, ori alta. Am făcut facultatea purtând mantaua de ceferist a tatei întoarsă pe dos. Şi n-am murit. Din pricina Festivalului Mondial al Tineretului din 1953, toate bunătăţile au fost strânse pentru oaspeţi. Ţin minte cum, după Festival, se striga pe uliţele Sucevei: „Se dau bomboane!!” Şi „se dădeau”- câte o sută de grame dropsuri de căciulă şi o singură dată. Le-am înhăţat şi am fost fericit: n-am murit. Mai ştie cineva ce-i acela „tren mixt”? Am găsit în arhiva Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi decontul profesorului Ciopraga, care voiajase de la Fălticeni la Iaşi, cu clasa a III-a, într-un tren mixt (îl aducea pe Labiş la Iaşi, în 1952). Ei, şi? Au ajuns. Noile cămine ale Universităţii oferă studenţilor și confort hotelier: doi într-o garsonieră înzestrată cu de toate, inclusiv loc de parcat mașina. Am locuit, în 1957, la Căminul „Eminescu” al aceleiaşi Universităţi ieșene: 41 într-o cameră, becul nu se stingea niciodată. Şi am scăpat cu zile. Nu erau reviste, nu erau edituri, nu era televiziune, nu era internet, la cinematograf rulau doar filme ruseşti în care partizani bărboşi nu osteneau să secere nemţi cu nemiluita; nici radio n-aveam, doar difuzor ce transmitea minunăţia de emisiuni locale. Făceam focul cu coceni, în bucătărie, să se încălzească toată casa, aduceam apă de la fântâna de peste drum, cele câteva maşini din Suceava zăceau în prostie la bariera azi dispărută, unde manevrele nu se terminau niciodată.... Acum, nu ne mai ostenim nici să tăiem pâinea, c-o luăm gata feliată, nici să urcăm câteva trepte, că funcţionează scara rulantă, nici să scriem epistole, că este internet, nici să dăm cu mătura, că de-aia-i aspiratorul, nici să mai punem ventuze, că ni-s pline sertarele cu antibiotice, nici... nici... Nu cumva, așa modest cum o ducem, viețuim, de fapt, incredibil de bine? De ce să te mai gândești cum ar fi când îți cade bomba în grădină și Ivan se suie pe divan? Atenție, oameni buni, trăim o singură dată!