Mircea Radu IACOBAN

Mă tem că povestea deloc hazlie cu hokeiștii lui Novak și cu muțenia ministrului român când i s-a cerut să recite versurile imnului național (totuși, nu agreez astfel de episoade gen „cine știe, câștigă!” în talk-show-urile civilizate!) n-a fost citită până la capăt. Dincolo de faptul că, cinstit vorbind, la aceeași întrebare, poate un român din douăzeci ar răspunde corect și până la ultima strofă, am o bănuială: Novak știa versurile. Închipuiți-vă însă în ce situație teribil de jenantă s-ar fi aflat ajungând cu recitarea la „Că-n aste mâini mai curge un sânge de roman”!! Bine că moderatorul s-a oprit la vreme, altfel sângele din Urali al intervievatului cine știe ce poznă mai făcea! Dificil de întreținut relații prietenești cu vecinii maghiari, însă deceniile de conviețuire au arătat că decente pot fi. O vorbă din bătrâni spune că „prietenia nu-i o floare care înflorește chiar la margine de drum”; de-i să rămână mereu boboc, cu atât mai mult se cuvine ocrotit și de unii și de ceilalți. Nu pot crede că Ucraina n-a acordat nici un punct românilor în panarama ce a devenit Eurovision, dar vânzoleala incorectă și total imorală din totalizarea voturilor lasă deschisă și astfel de posibilitate. Istoricește, n-ar fi prea mare noutate. Ai sumedenie de surprize, ades fiind tentat să-ţi aminteşti exclamaţia lui Democrit „Mulţi care par a fi prieteni nu-ţi sunt şi mulţi care nu par, sunt.”! Îmi place să cred că orice elev mai ştie câte ceva despre Conferinţa de pace de la Paris, în urma căreia a fost anulat Diktatul de la Viena, Transilvania revenind acasă. Propaganda anilor ’50 ridica în slăvi sprijinul Uniunii Sovietice şi al statelor din lagărul socialist pentru justa condamnare a raptului banditesc. Întorşi cu trenul de la Conferinţă, Tătărăscu și I.G. Maurer, flancaţi de Gh. Gheorghiu Dej, au ţinut la fiecare oprire a garniturii discursuri inflamate de slăvire a generozităţii „tătucului popoarelor”, fără a pomeni o vorbă despre condiţia impusă românilor de delegaţia moscovită: primind înapoi Transilvania, renunţam definitiv la Basarabia şi Bucovina de nord. Tipic pentru diplomaţia rusă încă de pe vremea lui Petru cel Mare: iei cât poţi de la altul şi niciodată nu dai de la tine. Pe noi ne-au cadorisit cu... pământ românesc, în schimbul pierderii pentru vecie a unor teritorii... la fel de româneşti. Cât despre Transilvania, aliaţii noştri de astăzi aveau cu totul alte gânduri. J. Campbel, raportorul „Comitetului teritorial american” (!) vedea şi varii (ciudate) soluţii, între care, 1 – menţinerea Diktatului de la Viena, 2 – rectificarea în favoarea Ungariei a frontierei din 1920, şi 3, cireaşa de pe tort, „o Transilvanie independentă”. Se mai propunea şi cuprinderea Transilvaniei într-o federaţie, ori atribuirea către Budapesta a unei „fâşii” de la vechea frontieră, plus autonomia Ţinutului Secuiesc, dar şi calea solomonică a „satisfacţiei totale”: întreg Ardealul dat fie Ungariei, fie României. Chiar şi după ce s-a luat hotărârea anulării totale a Diktatului, partea maghiară, dispunând de un lobby consistent la toate nivelurile decizionale, insista să i se atribuie „barem” o mică fâşie la frontieră, cu un total (modest) de 22.000 km.p. Numai că „fâşia” ar fi înglobat oraşele Arad, Oradea, Satu Mare, Carei... De salvat, ne-au salvat... ruşii, care nu putea accepta menţinerea unui rapt hitlerist, dar uitau complet de pactul similar Ribbentrop-Molotov. România a avut, la Paris, doi inamici care au faultat-o tot timpul: delegaţia Australiei şi cea a Noii Zeelande. Constant de partea noastră, cehoslovacul Pika. Restul cererilor româneşti (în primul rând statutul de co-beligeranţă) au fost respinse una după alta. Culmea culmilor este, însă, alta: o atitudine constant anti-românească de-a lungul tratativelor a avut-o delegaţia Poloniei! Mii de milioane a cheltuit România în 1939 pentru întreţinerea celor 100.000 de refugiaţi polonezi (60.000 militari!), statul asumându-şi serioase riscuri din această înfruntare inegală cu Germania. Aurul polonez a traversat România şi a ajuns în occident protejat de nave de război româneşti. Pe teritoriul nostru s-au salvat preşedintele Poloniei, capii armatei, guvernul, familiile acestora. Mult a riscat România făcând neuitatele gesturi de omenie, prietenie, camaraderie! Drept pentru care, polonezii ne-au fost inamici statornici la Conferinţa de pace. Facerea de bine...