Ați încercat vreodată, la 9o, să rămâneți afară două ceasurițintuiţi pe un scaun și nu v-a luat tremuriciul? Da’să ai și 70 de ani! Joc adesea șah afară, pe o terasă, la o temperatură de două ori mai îngăduitoare decât aceea din primăvara moscovită, și tot sunt nevoit, după nici jumătate de ceas, să apelez nu la păturică, ci la ditamai pledul mițos! Povestea cu păturica lui Putin este de-a dreptul hazoasă, dacă nu chiar ridicolă, și arată ditamai distanța dintre dorință și putirință, iar hiper gonflarea ei de către televiziuni e-n ton cu realitatea diagnosticelor sumbre puse cu adâncă seriozitate după culoarea nasului pacientului de către medici aflați la mii de kilometri distanță. În vreme ce veteranii de la tribună, gârboviți de decorații (de multe ori m-am întrebat cât cântărește un veston de general rus potcovit cu atâta fierăraie!) și-au desfăcut păturicile din dotare, învelindu-și grabnic bătrânele artroze, „Țarul” a lăsat pledul așa cum l-a primit, fără să-și acopere barem genunchii! Iar noi investim atâta speranță în povestea cu păturica, uitând că, la urma urmei, s-ar cuveni să ținem seama și de îndemnul biblic de a nu dori răul nimănui: „Iubiți-vă cu căldură, unii pe alții, din toată inima” (1 Petru 1.22).
Da-i imposibil să iubești pe cel care nu iubește, trimițând la moarte cu egală nepăsare și pe-ai lui, și pe ceilalți! Nu că n-ar fi creștinește, dar nici înțelept nu-i să ne așezăm nădejdile în providențialele (?) cancer și demență ale lui Vladimir Vladimirovici, mai ales pentru că o confirmare a diagnosticării l-ar pune pe orgoliosul gestionar al valizei nucleare în situația limită „plec, dar vă iau cu mine”. Erdogan pare-mi-se a cerut cu îndreptățire să i se lase lui Putin ceva loc de întors, altfel este de așteptat reacția fiarei rănite și încolțite care nu mai are nimic de pierdut. Acum este realmente cu spatele la zid.
Cuvântarea lui de la 9 mai, îndoielnic justificativă și mincinoasă de la cap la coadă, revelează concepții geopolitice bizare și total nesimțite, de genul „NATO a intrat în teritoriul nostru.” Care și de când „teritoriul nostru”? Rusia chiar se învecinează cu cine vrea ea? Ucraina e teritoriu rus? Datorită neputinței ONU, devenit club de discuții sterile, Putin a fost lăsat să-și facă de cap în toată voia, și acum crede că-și poate permite orice nemernicie. Istoria se repetă aidoma și abia acum se poate vorbi de nazism: în martie 1939, Hitler a invadat Boemia și Moravia, în august Polonia, apoi, profitând de inacțiunea europeană, țară după țară.
„Războiul este patria Rusiei!” a decretat ideologul Dughin și, după invazii mai puțin flagrante, dar la fel de imorale, Ucraina a devenit următoarea victimă și posibila ei cădere, sfârșitul ordinii europene, în vreme ce cronicizarea războiului va aduce după sine instalarea desensibilizării generale față de viața muritorilor ce suntem. Cândva, însoțeam cu privirea îngrijorată salvările care, din când, înspăimântau cu sirenele lor viața urbei; după instalarea epidemiei, au devenit obișnuite și banale. Primii morți de Covid sau ce va fi fost i-am numărat cu sufletul la gură, după care, repede, au devenit, vorba lui Stalin, simple cifre statistice. Întrebam cel mult „azi câți au fost?” O explozie într-o bucătărie de bloc inflama televiziunile, azi privim orașe distruse și victime pe caldarâm mai întâi cu groază, apoi cu detașarea pe care ți-o dă aceeași păcătoasă obișnuință cu nenorocirile și suferința. Deocamdată, ale altora, dar bulgărele odată pornit la vale, greu de oprit.
Un singur om poate însângera o lume, ceea ce înseamnă că lecțiile istoriei n-au fost cum se cuvine asimilate, iar political correctness nu-i altceva decât o simplă formă de cenzură altfel coafată. Care ar fi, totuși, speranțele? Stephen Collinson, cunoscutul analist de la CNA,consideră că „Nici sancţiunile usturătoare suferite de Rusia până acum, nici noul său statut de paria pe scena internaţională şi nici izolarea sa în plan cultural, diplomatic, economic şi sportiv nu l-au oprit până acum pe Putin, iar şansele de a fi supus unui proces de tip Nuremberg sunt mici în absenţa unei schimbări politice radicale la Moscova.” Dacă-i pe-așa, atunci nu ne rămâne decât să ne întoarcem la îndoielnicele promisiuni ale păturicii, fiindcă, din păcate, poporul rus, subit devenit amnezic, orbit de artificiile paradelor și de aberațiile unei propagande pe care și marele maestru Goebells ar invidia-o, a rămas cantonat, moralmente, într-un alt secol și-ntr-o altă lume.