Mircea Radu IACOBAN

Se pare că nu-i lună în care Filatelia Română să nu anunțe lansarea unei noi serii tematice de timbre. Cea mai recentă este dedicată faunei protejate din Marea Neagră. Lipind timbrul, expeditorul ia și o mică lecție de biologie ilustrată, arătându-i-se la chip pisica, dragonul ori câinele de mare. „Promovează-ți cultura prin timbre” ar fi sloganul care motivează spornica activitate a imprimeriei de mărci poștale într-o vreme în care epistola timbrată a fost, practic, detronată de internet – de unde și întrebarea dacă n-om fi având prea multe timbre față de puținătatea scrisorilor. Probabil că-i vorba despre tiraje limitate, contând mai mult ața decât fața: încă puțin și devine un soi de artă pentru artă! Numai că sunt și alte considerente ce pot justifica aparentul răsfăț filatelic: adevărată marcă a statalității, cel dintâi timbru românesc gumat, mare noutate în spațiul balcanic (până atunci, expeditorul ungea marca cu pap) imprimat la Iași în 1858, a constituit un autentic gest de frondă la adresa Imperiului Otoman, care încă mai domina administrativ Țările Române. Încă de la înființare, imprimeria noastră specializată, bine utilată, tipărea și hârtii de valoare (acțiuni, documente bancare, titluri de stat) pentru diverse țări, din Japonia până-n Belgia. Acum și-a mai îmbunătățit dotarea, are 140 de salariați, modest remunerați și apăsați de nesiguranța soartei timbrului – până și numărul filateliștilor se spune că s-a subțiat semnificativ, așa că „piața” se reduce constant și continuu. Avem, însă, printre cele mai valoroase timbre din lume. Un exemplar al gazetei ieșene „Zimbrulu și vulturulu”, s-a vândut la o licitație cu 800.000 de euro și constitue vedeta oricărei expoziții filatelice – valoarea i-o conferă cele opt timbre „Cap de bour” cu care a fost francat. Cu astfel de tradiție, atenția acordată timbrului românesc în epoca electronicii nu numai că se justifică, dar pare și necesară. O astfel de incursiune în destinul mărcii poștale românești îți poate prilejui întoarceri în timp pitorești și semnificative. Documentându-mă pentru cartea „Oastea oştilor”, am cercetat colecţiile gazetelor ieşene de la mijlocul secolului XIX; răsfoiesc acum vechile fişe cu gândul la „Zimbrulu şi vulturulu”, scos din uitare de nişte... timbre. Aflăm, din periodicele scrise cu imposibilul alfabet de tranziţie, cum trăiau străbunii noştri, care – oroare! – îşi duceau zilele fără telefon, WatsApp, Gmail, radio, televizor, automobil, tomograf, asfalt, gaz metan, detergenţi, antibiotice, tren, avion ş.a.m.d. Pentru voiajuri, ieșenii aveau la dispoziţie diligenţa Iaşi-Vaslui-Bârlad, serviciu zilnic şi retur cu „trăsuri învălite, pe arcuri. 20 de bani km. la clasa I, 15 bani la clasa a II-a,” Călătoriile externe se puteau face „fie cu pacboul vapor Albrecht, fie cu frate-său, Szecënyi, fiecare având maşine sistem american. Se pleacă din Galaţi vinerea, ajungându-se la Viena în mai puţin de 160 de ore.” Ce mai scrie „Zimbrulu și vulturulu”? Anunţă că, în sfârşit, s-a descoperit leacul beţiei: „Într-o jumătate de litră rachiu să se puie două dramuri lemn de kuasia (? – n.n.) şi jumătate dram acrime de pucioasă (acidum sulphuricum concentratum) care, tulburându-se bine, să se dea beţivului câte 4-6 linguri la masă. Doftorul Haurovici zice că asăminea efect produce şi fiertura de cimbrişor...” Evenimente interne: „Spătarului Panopulo i s-a răpit fiica, focoasa Ralu, de către cornetul Varlaam, ajutat de locotenenţii Fotino şi Popovici. Gura târgului spune că, de fapt, Ralu l-a furat pe bietul cornet...” Externe: „Un individ înarmat cu ditamai cuţitul de bucătărie l-a rănit pe maiestatea sa (împăratul Austro-Ungariei, n.n.) în partea cerbiciei (in der Gegend des Hinterhauptes). Ucigaşul a fost prins...” Din Iaşi au plecat, în sfârșit, armatele ruseşti (peste exact un veac, în 1958, plecau din nou...) locul lor fiind luat imediat de trupele austriece (și „ele cu aceeași motivație mincinoasă: „au a vă scuti de necazurile rezbelului”), aşa că „În Capitală nu se mai celebrează, la Mitropolie, ziua Împăratului Autocrator rossienesc; slujba se mută la biserica catolică, fiind închinată Majestăţii sale Franz Josef.” Oştile austriece au fost întâmpinate, în Păcurari, de D. Cracte, mădular al ocârmuirii, care a rostit discursul de întâmpinare, ușor modificat, de la venirea ruşilor. La ce bun să-l mai schimbe? Noutăţi: cei ce şi-au cumpărat ranguri boiereşti de la oştile ruse au rămas cu buza umflată: „li s-au făcut înălţările în rang deşi se ştia că schimbarea oştilor va aduce nerecunoaşterea înălţărilor. Păcăliţii au trebuit să ungă cum se cuvine rotiţele administraţiei...” Şi o precizare care, azi, sună de-a dreptul bizar. Se referă la alegerile pentru Eforia Capitalei: „Cârmurirea nu doreşte a înrâuri direct ori indirect alegerile municipalităţii.” Ca să vezi adevărata democraţie - la Iaşi, în 1858!

Sper că Romfilatelia nu va fi obligată niciodată să editeze mărci poștale cu chipul lui Putin!