Mircea Radu IACOBAN

Cu totală inconștiență sporesc amenințările cu arma nucleară. „Patria Rusiei este războiul” – ori denazificăm (!!) Ucraina, ori aruncăm planeta în aer, la nevoie, cu armament atomic! Toate vremurile și-au avut alarmiștii, optimiștii, cârcotașii, nebunii și entuziaștii lor. Începutul de veac XXI nu face excepție, drept pentru care ecranul viitorului omenirii a fost ca și până acum populat cu sumedenie de scenarii, de regulă catastrofice. N-a fost cazul să li se acorde cine știe ce credit, da-i obligatoriu să le trecem în revistă, barem pentru a marca luarea la cunoștință.

Aproape de neîntâlnit predicții cât de cât tonice pentru un viitor rozaliu, curățat de alarme, dătător de liniște și pace. Explicabil: nu prea ești luat în seamă dacă anunți o vară calmă, caldă și obișnuită, dar devii interesant când prezici ninsoare viscolită în miez de iulie. Cele mai multe semnale din presa lumii dau de mult de înțeles că ne aflăm în pragul războiului. Ar fi venit vremea calamității ciclice; pacea sub măslini a stăruit, mai mult sau mai puțin iluzoriu, destulă vreme.

Citam într-un articol mai vechi pe Tobias Stone: „Omenirea are obiceiul de a merge către faze de distrugere în masă, faze auto-impuse (...) războaiele sunt, de fapt, regula pentru oameni”. Conflictele locale, cu bilanț oricât de tragic, înspăimântă doar când se apropie prea mult de ulița noastră. Adevăratul sentiment a fost, din moși-strămoși, al provizoratului. Noi l-am înlocuit, parțial motivat, de apartenența la NATO, cu acela al siguranței depline și al intangibilității sacre. Poate-i cazul să încercăm a reflecta mai adânc și mai responsabil. Generația mea n-a cunoscut războiul – eram în cărucior când s-a dezlănțuit și-n grădina noastră. Față de ceea ce se întâmplă și se pregătește acum, Războiul  de la Nistru, la care am fost martor din tranșee, pare o biată glumiță...

Tot mai puțini și mai necomunicativi sunt cei care au rămas să depună eventuală mărturie despre mizerabilele consecințe ale marilor înfruntări armate mondiale. Ruinele și morții din Ucraina s-ar cuveni să ni le aducă aminte, fiindcă despre războaie știam mai mult din filme: acolo se moare frumos, tragismul se asezonează cu doza cuvenită de eroism, binele învinge totdeauna și soarele victoriei readuce lumina, bunăstarea și încrederea pe pământ. Aș! Războaiele veacului XXI n-ar rezona decât în plan filosofic, ori terminologic, cu cele de dinainte: bătăliile nu le vor câștiga eroii, ci se vor tranșa pe butoane, iar numărul morților (vorba lui Stalin: simplă statistică!) se va programa electronic. Omul de rând devine simplă furnică deasupra căreia se rostogolește o istorie care nu mai este a lui și-n care nu-și mai află nici locul, nici norocul.

Cu decenii în urmă, după ce constata că „Totul dă impresia că lumea se pregătește pentru război”, Gorbaciov avertiza: „Astăzi amenințarea nucleară este din nou o realitate. Relațiile dintre marile puteri au urmat în ultimii ani traiectorii din rău în mai rău, în timp ce avocații înarmării și reprezentanții industriei militare își freacă palmele”. Trump zicea și el că „Nu am mai trăit niciodată o perioadă așa de periculoasă” - și decidea din prima zi a mandatului întărirea armatei.

Noi, românii, printre cei mai moțați mărunței ai lumii, ne bazăm pe protecția NATO. Ne place să credem că beneficiem și de oarece garanție prin apartenența la UE, ea însăși dinamitată din înăuntru după stupidul Brexit și datorită propriilor erori în relațiile cu statele componente. Nemții, care, în materie de războaie, au rămas nu numai cu amintiri vesele și triste, ci și cu ascuțirea instinctului premonitoriu al conflagrației, par a se fi dezmeticit primii. Să ne amintim că ministrul de externe Steinmeyer a propus oficial cândva preschimbarea UE într-un stat federal asemănător, ca organizare, cu SUA (dar, ce să faci, cu o istorie net diferită). Statele membre – deci, și România – nu vor mai avea armate proprii, nici monedă și Bancă Națională, nici guverne, parlamente ș.a.m.d. Politica externă va fi unică, dirijată de la Bruxelles. Se va constitui o singură armată europeană. Dispare controlul național asupra frontierelor. Refugiații vor fi relocați prin hotărârea Centrului. O supra-țară, deci, condusă, practic, de Germania (și „din rândul patru, banca de la geam”, de Franța). Până într-un punct, visul lui Hitler!

Și nu-i vorba de un proiect oarecare, propus dezbaterii publice, ci de un document prezentat la modul ultimativ cu prilejul unei reuniri a Grupului de la Vișegrad. Cum ar fi evoluat lucrurile dacă viziunea lui Steinmeyer se înfăptuia? Mă tem că tot acolo se ajungea: poftele Rusiei mereu nestăvilite-s, China s-ar menține, barem o vreme, în același stand by folositor pentru propriile-i interese, iar soarta planetei ar atârna tot de orgoliile unui singur om – Putin. Deși mă tem că adevărata primejdie, chiar venind tot dinspre răsărit, e alta.