Mircea Radu IACOBAN

„Toți, mai mult sau mai puțin, pornim în lume de sub mantaua lui Gogol” – sunt spusele lui Dostoievski. Și iată că, publicată în 1842, „Mantaua” a împlinit, în aprilie 2022, venerabila vârstă de 180 de ani! Și dacă e să ținem la zi răbojul aniversărilor și comemorărilor, menționez și cei 170 de ani care au trecut de la moartea lui Gogol. Marele scriitor rus era ucrainean. Îl chema, de fapt, Hohol (Rață), numai că limba rusă persecută haș-ul din substantivele proprii, așa că Luhansk devine Lugansk, Heinrich Heine, Geinrich Gheine și Herzen, Gherțen. Influența lui Gogol a fost covârșitoare asupra întregii literaturi ruse a vremii, calea deschisă de cazacul născut în satul ucrainean Sorocinții Mari, devenit bun prieten al lui Pușkin, urmând-o nu numai tinerii condeieri ruși din Petersburgul care-l adoptase, ci și scriitori aflați de acum în manualele școlare. Scriu despre autorul „Revizorului” și al „Sufletelor moarte” nu numaidecât fiindcă mi l-a reamintit calendarul, ci și pentru că atunci când vine vorba de Ucraina, reprezentările noastre adună acum doar imagini cu orașe dărâmate, populație bejenită, gropi comune, jale, suferință, nenorociri. Cui să-i mai ardă de literatură? Dar chiar dacă Dughin, ideologul Kremlinului, recunoaște cu cinism că „patria Rusiei este războiul”, și dinspre răsărit își rânjește colții cea de a III-lea conflagrație mondială, (probabil ultima din istoria omenirii), n-avem cum uita dramul de bucurie din viețile noastre adus de artele frumoase și de slujitorii lor, și nici să încetăm a crede că nu-i exclus un sfârșit rațional al războiului monstruos din Ucraina, astfel încât muzele și nu rachetele să mai lumineze orizontul nostru bântuit de spaime. Un al doilea motiv pentru reîntoarcerea la Gogol, credibil până la capăt sau nu, îl aduc cercetările istoricilor și criticilor literari de la Moscova: este vorba despre o posibilă genealogie românească a scriitorului. Nu mai puțin de patru pagini de documente cuprinse în biografia lui Gogol apărută la Moscova, în Colecția „Oameni de seamă” a Editurii „Tânăra gardă”, sunt dedicate de către criticul Igor Zolotovski acestei ipoteze. La Chișinău, acad. Mihai Cimpoi adaugă propriile observații: „Eu unul, verificând dacă Gogol știa ceva despre originea lui românească, am răsfoit paginile care s-au păstrat din cel de al doilea volum al «Sufletelor moarte», alte articole și note de jurnal, și am găsit două locuri în care Gogol se referă la români, ca descendenți ai dacilor și romanilor; probabil știa că unul dintre bunicii săi, Vasili Tanski, este român. Eu bănuiesc că este vorba despre Vasile Tanu, devenit ofițer în armata rusă și exilat de Ecaterina a II-a; deci a avut și un destin tipic românesc”. În fine, al treilea motiv: Gogol și Eminescu au împărtășit o suferință comună: sindromul bipolar, cu alternanțe de depresie și manie, și amândoi au avut parte de același „tratament” ucigaș cu mercur. Ca și „Luceafărul” poeziei noastre, Gogol n-a fost niciodată căsătorit, iar tentativele de a-și întemeia o familie au eșuat umilitor. Totuși, n-ar fi avut motive reale care să-i justifice atât de marcatul dezechilibru psihologic: era considerat unul dintre cei mai prestigioși și prețuiți scriitori ai epocii, pentru că a scris „Revizorul”, Țarul i-a dăruit un inel cu nestemate, iar starea sănătății și-a degradat-o singur, refuzând orice medicație în afara nefericitului mercur. N-a vrut săptămâni în șir să se hrănească, se străduia să nu adoarmă, ajunsese o umbră care, noapte de noapte, veghea pe o canapea îmbrăcat și fără să-și scoată cizmele. Se spune că l-au devorat propriile lui personaje, cu care se identifica până dincolo de limitele patologicului. Avea credința că opera sa este de sorginte diabolică și, într-un acces de depresie și demență, și-a dat foc volumului al doilea al „Sufletelor moarte” la care lucrase din greu ani întregi. Ultimele lui cuvinte: „Fiți suflete înviate și nu suflete moarte. Nu există altă poartă decât cea arătată de Isus Hristos.” După moartea lui Gogol au apărut episoadele macabre. Cum se știe, creierul lui Eminescu n-a putut fi autopsiat fiindcă, uitat pe marginea ferestrei, l-a topit soarele. Gogol a fost deshumat în 1931, când Stalin a decis închiderea mănăstirii și cimitirului Sf. Daniil. La ridicarea capacului sicriului, absolut sinistru, cadavrul celui mai mare mistic al Rusiei secolului XIX… nu avea cap! Nici astăzi nu se știe ce, de ce, cum și când s-a întâmplat.