Mircea Radu IACOBAN

Piesa lui Steinbeck „Oameni și șoareci” (de fapt, în original, „Of Mince and Men”, adică, „Șoareci și oameni”) pornește de la o nuvelă în care personaje sunt Lennie și Smart, primul, inteligent și educat, al doilea, întârziat mental. Dramatizarea purtând același titlu, care i-a prilejuit lui Florin Piersic marele rol al întregii cariere, și mai ales filmul lui Gary Sinise, au făcut din sintagma „Oameni și șoareci” o autentică marcă a coabitării tragice dintre inteligență și prostie. Nu întâmplător am evocat-o, fiindcă, după cum ne informează cecetătorii din laboratoare, prostia șoricărească pare vindecabilă, în vreme ce, sperăm că doar deocamdată, la om pare făr-de leac. Ar fi vorba despre gena RGS-14, care, precum „căpăstrul” pus la motoarele mașinilor prea nervoase, limitează viteza maximă. Dacă-l pui, poți și să-l scoți – la șoareci. Pentru omenire ar exista doar vagi speranțe. Totdeauna am fost înclinat să cred că proştilor le lipseşte ceva, o rotiţă-n creier, o supapă în calea gândirii hăbăuce, le scârţâie o terminaţie nervoasă coclită – şi, când colo, aflu că, de fapt, le prisoseşte: au o genă în plus. Anihilabilă medical. Mă tem, totuşi, că John Hepler, autorul neaşteptatei descoperiri, nu dă dovadă chiar de inteligenţă atunci când reduce prostia doar la incapacitatea de învăţare şi memorare. Una-i una, alta-i alta. Einstein dădea prostiei dimensiuni cu totul astrale când spunea că „Universul şi prostia sunt infinite; totuşi, de primul nu-s aşa de sigur.” De prostie însă, este. Dar să zicem că autorul descoperirii, dl. Hepler, după ce a experimentat îndelung pe şoareci, cărora le-a măsurat un consistent spor de inteligenţă după jugănirea genei Simpson, va izbuti să producă serul minune capabil să-i facă pe toţi strălucitor de deştepţi. Oare nu va fi sfârşitul lumii? Va să zică tu, prostul proştilor, iei recomandarea de la medicul de familie, cumperi de la farmacie fiola de ser anti-Simpson (va fi pe lista de compensate), te duci la Secţia „Inteligentia” a spitalului judeţean, acolo ţi se pune o perfuzie cu serul miraculos, şi din idiot devii geniu. Nu-i greu de bănuit că tot românul s-ar buluci la uşa medicului mai ceva ca la service-urile care montează, când dă zăpada, cauciucuri de iarnă, solicitând, în virtutea drepturilor omului, grabnică perfuzare. Imediat, vaccinul se va vinde pe sub mână; la fel de instantaneu vor apare pilele, listele de priorităţi, intervenţiile politice, exceptările şi derogările. Sigur, ţara ar avea enorm de câştigat dacă primul tratat va fi guvernul. Dar ce se va întâmpla mai departe? Cu siguranță, partidele politice nu-s interesate de o cură generală anti-prostie: dacă electoratul se deșteaptă în masă, cine-i mai votează? Candidaţii dubioşi nu mai au cum năuci un popor blagoslovit cu IQ maxim! Cei ce dădeau tunuri vor avea de a face cu un stat la rându-i deşteptat, ca efect al cumulării milioanelor de inteligenţe reşapate, aşa că ingineriile financiare, oricât de isteţe şi de susţinute partinic, se vor poticni decisiv în zăgazul contra-pus de leacul anti-Simpson. Potrivit lui Em. Hurezeanu, „În antichitate, cei care nu erau interesaţi de politică se numeau idioţi”. Azi, n-o fi invers? Trebuie să recunoaştem că o lume alcătuită numai din ne-proşti ar fi teribil de plicticoasă, stresantă şi incomodă. Toţi fiind egal-deştepţi, dialogurile ar urca în sfera strălucirii, prostul satului va cere daune pentru că a fost injectat cu întârziere, poliţiştii vor sclipi (intermitent) de inteligenţă, orice tactică, de la table la războiul atomic, fi-va anihilată „in nuce”, vor dispare bancurile şi comediile, moare Bulă, iar măria sa alegătorul se va afla în grea cumpănă când, deştept la rându-i, va trebui să aleagă un deştept dintr-o listă ornată numai şi numai cu deştepţi. Închipuiţi-vă, la taraba cu morcovi şi castraveţi, un dialog cumpărător-vânzător rom purtat la nivelul Pleşu-Patapievici, pe Guţă şi Salam cântând în „Carmina Burana”, pe Becali beştelindu-l pe Lăcătuş cu citate din Kierkegaard, pe Boc dirijând Filarmonica din Boston! Uniformizarea IQ-urilor ar fi ucigătoare, fiindcă proştii, la urma urmei, sunt suportabili, dacă nu chiar vital necesari; cine n-are proşti, să-şi cumpere! Nu de la idioţi ni se trag necazurile naţiei, ci, dimpotrivă, de la isteţii activi care s-au priceput să ia faţa, să sfeterisească maul şi să julească portofelul ne-proştilor blajini şi adormiţi. Dacă-i deşteptăm pe toţi, unde ajungem? La sufocarea prin inteligenţă! Funcţionează, însă, şi o îndoială: o sugerează Belinda Cannone în cartea „Triumful prostiei – mic tratat despre prostia inteligenţei”, unde analizează „mecanismele care produc prostia tocmai pe tărâmul inteligenţei”. Altfel spus, este studiată „neghiobia inteligenţei într-o lume a deştepţilor”, acolo unde se va instaura reflex o nouă ierarhie: scara gradaţiilor nu va mai porni de jos, de la prostul-bâtă către deştept, ci va marca doar nuanţări în etajul superior, rezervat minţilor luminate. Dar tot la departajări şi etajări gingaşe se va ajunge... n-o fi mai bine s-o lăsăm baltă cu speculaţiile şi cu experimentările pe şoareci? Oamenii cu oamenii, șoarecii cu șoarecii! Să rămână cum am vorbit în tren, fiindcă prostia, de când hăul, e scrisă-n legile omeneşti.