Mircea Radu IACOBAN

Sâmbătă, 9 aprilie, la Milano: soare, cald, animație primăvăratecă la Castelul Sforzesco, supranumit „Kremlinul din Milano”, unde grup după grup se înghesuie să vadă cele 12 muzee din incintă și mai ales „Pieta Rondanini”, sculptura neterminată a lui Michelangelo. Și fiindcă am amintit de Kremlin: din ciripeala poliglotă a pâlcurilor exuberante de vizitatori constat că lipsește limba rusă, omniprezentă până mai ieri în toate sezoanele și circuitele turistice europene. Poate că agențiile occidentale refuză să mai contracteze cu firmele rusești, poate că „operațiunea specială” a reinventat și re-patentat vechiul tip de turism sovietic, cel cu tancul. Altfel, la Milano, atmosferă primăvăratecă, pomi în floare și lume destinsă, de n-ai zice că un crâncen și mizerabil război îngrozește Europa. Aglomerație zgomotoasă în metroul care are cap de linie la San Siro: astăzi, „Inter” joacă cu Verona. Nu că m-ar interesa în mod deosebit să-i văd la fața locului pe Dzeko, Perisici, Vidal & comp., ci alt mobil mă aduce în acest miraculos templu al fotbalului european: amintirile. În 1965 transmiteam de aici meciul „Internazionale” – „Dinamo” București din Cupa Campionilor Europeni. Un joc pe marginea căruia au curs cândva râuri de cerneală gazetărească și pe care, cum firește se-ntâmplă, lumea l-a uitat. Încerc, așadar, să vânez amintiri. Am căutat mai întâi frizeria din 1975 de lângă hotelul „Turing”, al cărui patron, fan al celeilalte echipe din urbe, „Milan”, a anunțat că tunde și rade gratis toată delegația română dacă „Dinamo” bate. Dar „Salonul” nu mai există, acolo e-o pizzerie. La stadion, am căutat locșorul din care am transmis cândva, (mai știu sectorul și numărul). Pe atunci nu prea existau cabine de transmisie (ori mie nu mi s-a repartizat una), am avut microfonul amplasat în hărmălaia din mijlocul tribunei, printre spectatori, cum de altfel mi s-a întâmplat și la Ankara, Berlin, Zagreb, ori de-a dreptul pe tușă (Zürich, Cracovia, Moscova). Poate, în parcare, mai găsesc stâlpul de iluminat public pe care, după meci, îl îmbrățișa Frățilă: plângea în hohote și nu se dădea dus către autocar. Bineînțeles că n-am mai aflat nimic: vechiul „Stadio Comunale” a fost reconstruit în 1979, acum are 80.000 de locuri, toate acoperite, arhitectură futuristă și poartă numele lui Giussepe Meaza. Nici la Muzeul din incintă (7 euro intrarea!) n-am identificat, printre colecțiile de bocanci, fanioane, cupe, tricouri, vreo urmă a acelui mare-meci-mare pierdut cu totul în uitare. Dar de ce consider chiar memorabilă partida din 1965? Fiindcă „Dinamo” izbutise, la București, ceea ce nimeni nu credea cu putință: câștigase cu 2-1 (goluri: Frățilă și Hajdu) în fața lui „Internazionale”, echipă în plină strălucire și aflată „pe cai mari” în Europa. Românilor le era de-ajuns un meci egal pentru ca echipa milaneză, considerată a fi cea mai îndreptățită la obținerea titlului european, să fie eliminată! Imposibile și incredibile! Industria publicitară italiană s-a pus pe treabă și a transformat meciul într-un „perricolo mortale” pentru „Inter”. Gazetele publicau articole ultra-elogioase despre „Pircalab, la freccia (adică săgeata, n.m.) dei Carpati”, fotbaliștii români erau de-a dreptul zeificați, de ziceai că bietul portar Sarti este definitiv condamnat să încaseze duzina de goluri. O mică-mare șmecherie: meciul se juca la lumina reflectoarelor, taman în anotimpul când bântuie vestita ceață milaneză. Care, punctuală la întâlnire, s-a prăbușit literalmente peste stadion, obligând oficialitățile să mute jocul a doua zi, de astă dată la prânz, când cețurile încă nu se cârduiesc de-a lungul fluviului Po (Pad). Biletele rămâneau valabile, numai că nici jumătate dintre plătitori n-au primit, în miezul unei zile de lucru, învoiri de la serviciu – scenariu bine cunoscut de organizatori, care, cu vreo 16.000 de spectatori în tribune, au rămas cu 55.000 de bilete vândute… Rituala conferință de presă, mult mai tensionată decât cea de ieri; cu adevărată insolență puștească, am găsit momentul să-l iau la întrebări pe marele Helenio Herrera (pe atunci încă se mai vorbea franceza)! „Magul” m-a luat în serios și a rotunjit așteptatele răspunsuri, la fel de banale ca și întrebările (amănunte în cartea mea „Cu microfonul în buzunar”, 1969). Dincolo de spaimele de fațadă afișate de gazde și de calculul publicitar, mi s-a părut că, totuși, s-ar distinge și umbra unei anume îngrijorări reale și netrucate: mingea-i atât de… rotundă!! Un ultim moment înaintea primului fluier: schimbăm cadouri. Primesc, într-o cutie elegantă, plușată, insigna de aur a Clubului „Internazionale” Milano și ofer gazdelor un „Ilie Pronosport” din lemn boit galben (asta ni s-a dat de la București, asta am dat mai departe)… Cât despre meci: chiar a fost de pomină! Revin în tableta de vineri.