Mircea Radu IACOBAN

La invitația Uniunii Scriitorilor din Grecia, în 1976 am susținut o comunicare la Atena, în cadrul conferinței „Locul și rolul literaturii țărilor mici în cultura Europei”. Limba oficială a Conferinței era franceza – marșul triumfător al englezei abia începea. În program figura și un punct de extrem interes: la ora 10, cozeria „De ce scriu?” susținută de nimeni altul decât Eugen Ionescu, deținătorul fotoliului cu numărul 6 la Academia franceză. Când au lansat adresările nominale, gazdele au intenționat să marcheze cumva „harta literară” a României, invitându-l pe Al. Căprariu de la Cluj, pe Eugen Barbu de la București și pe sussemnatul de la Iași. Toți trei așteptam cu legitimă nerăbdare întâlnirea cu autorul „Rinocerilor”; nu existau telefoane mobile pentru a înregistra, așa că toată lumea, inclusiv ambasadorul Ion Brad, avea pregătite din vreme pixurile și carnetele de însemnări. Trece sfertul academic, apoi încă unul, mai puțin academic, după care în preajma ușii prezidiului se deslușește un vag schimb de replici și ceva agitație. „Il vient, je le vois!” strigă un coleg aflat în primele rânduri. Pregătim aplauzele. Pauză lungă, apoi liniște. Și iar liniște. După care, același coleg din rândul întâi strigă deziluzionat „oh, il est parti!” Copleșit de jenă și iritare, președintele Conferinței comite (totuși) o gafă anunțând public motivația „nemuritorului” ce refuză să vorbească într-o sală în care se află „jandarmi ai țărilor comuniste.” Își va ține cozeria la Institutul francez. Împreună cu Ion Brad, am gonit cu un taxi, am ajuns când ușile sălii arhipline se închideau și am putut pătrunde doar datorită statutului diplomatic al ambasadorului. În sală, deplină majoritate feminină reprezentată de două vârste, tinerețea (elevele de la Institutul francez) și senectutea, amândouă la fel de exuberante. Explozie de ovații la intrarea scriitorului pe scenă. Ionescu salută sala scoțându-și pălăriuța rotundă, după care, negăsind un cuier pe aproape, o aruncă înspre public! Meleul rugbistic îl câștigă, firesc, tinerețea, care își adjudecă prețiosul trofeu. Dar nu astfel de amănunte prezintă interes, ci esenţa confesiunii (Rabelais i-ar spune „moelle substantifique”) pe care am încercat s-o surprind şi s-o notez înghesuit, „din picioarelea”, față-verso, pe o carte de vizită ce, desigur, o păstrez– am notat-o aproape cuvânt cu cuvânt. Câteva fragmente: „De ce scriu? Mă întreb şi acum... Aş fi putut deveni învăţător într-un sat, dar mă temeam de vacanţele care, pentru adulţi, nu sunt vacanţe adevărate... Tot ce scriu este expresia unei nostalgii faţă de ceea ce omul a pierdut de-a lungul istoriei. Scriu fără plan, finalul vine de la sine. Din nefericire, operele mele sunt inspirate din rău. Din răul care înăbuşă lumina. Este suficient să priveşti în jur, să citeşti ziarele, pentru a vedea că binele este imposibil. Trăim într-o economie închisă, nimic nu ne vine din afară. Suntem nevoiţi să ne mâncăm unii pe alţii. Infirmitatea noastră fundamentală este incapacitatea de a ne imagina infinitul... Creaţiunea este farsa formidabilă pe care Dumnezeu a făcut-o omului. Totul se întoarce împotriva noastră. Trăim în absurd. Orice ideologie este o mască ce ascunde şi justifică crima. Marxismul nu poate rezolva răul – dimpotrivă, l-a agravat... Oamenii de ştiinţă americani au depăşit ateismul. Există o conştiinţă care ne dirijează... Teatrul politic este egal cu teatrul bulevardier. El reflectă, mai palid, o ideologie anume, fiind, în consecinţă, tautologic... Niciodată nu voi fi capabil să fac altceva decât literatură...” Citită de pe un text dactilografiat, cozeria va fi fost (ori va fi) undeva, cândva, publicată în întregime. N-am găsit-o nicăieri menţionată în reperele bibliografice ionesciene. Mai rămânea de deslușit misterul refuzului de a intra în sala Conferinței, precum și rebusul cu „jandarmii comuniști”. L-am aflat abia acum, dintr-o carte postumă a lui Ion Brad („Comorile unui prieten tânăr”, Ed. MLR, p. 196), care a discutat cu Dna Marie Laure David, soția ambasadorului de atunci al Franței în Grecia, Jaques de Follin, ea însăși romancieră. De la care a aflat că Ionescu „abia se trezise dintr-o beție cruntă și nu mai voia să stea, aici la Atena, alături de un scriitor-jandarm român”. Aflase, din CV-urile participanților, că Eugen Barbu… făcuse o școală de jandarmi și, pe fondul explicabilei inacceptări a lui Barbu de către emigrația noastră în Franța, a combinat scriitoricește o realitate concretă (școala de jandarmi) cu una imaginară („jandarmii țărilor comuniste”). „Astfel de figuri absurde Ionesco le face în perioadele sale bahice” – a continuat Dna de Folin, nepoata poetului suprarealist Supervielle, în casa căruia îl cunoscuse pe Eugen Ionesco. Firește, nu-s tocmai elegante astfel de dezvăluiri despre lumești motivații comportamentale, dar, cu siguranță, n-au cum atinge și macula imaginea unui întemeietor într-ale literaturii de talia lui Eugen Ionescu.