Mircea Radu IACOBAN

Trăim într-o lume a certitudinilor: despre cel mai mărunt lucrușor, fenomen, sentiment, știm când și cum s-a născut, ce istorie are și  ce hram poartă. Cu o mare excepție: Societatea civilă. Conceptul deocamdată indefinibil a intrat în circulaţie prin sec. XVII; utilizarea curentă i se datorează lui Hegel. Ei bine, după atâta amar de vreme, încă se bâjbâie în căutarea unei definiţii! Recent, sub egida ONU a fost publicat un „Ghid practic pentru societatea civilă.” În preambul se spune că „Ghidul începe cu o definiție  de lucru a termenului Societate civilă.” Am căutat cu lumânarea de la  cap la coadă și de la coadă la cap: nicăieri vreo urmă de definiție! Dacă nici ONU…Una dintre primele tentative de lămurire (nu și definire) aparţine lui Tocqueville (1835), care vedea în societatea civilă „un mediator între stat şi cetăţean”. Şi Hegel şi tătucul Marx au cutezat definiri (esenţial diferite). Pe plai mioritic, Dl. Vosganian crede că „elitele nebirocratice reprezintă societatea civilă”, în vreme ce dl. Andrei Pleşu concede că o definiţie posibilă ar fi „suma cetăţenilor responsabili”. Da-i putem considera responsabili doar pe cei neîncadraţi în structurile statale şi, ca o consecinţă logică, iresponsabili pe toţi ceilalţi? Şi cum tot Domnia sa şi-a intitulat, mai demult, un interviu „Societatea civilă în moarte clinică” apar alte îngrijorări: doar n-o fi în pragul decesului… chiar suma cetăţenilor responsabili! Aşa că tot Pleşu este obligat să concluzioneze: „Vorbim, deci, despre o instituţie pe care, de fapt, nici n-o putem defini (…) E-un concept care a devenit un fel de hopa-mitică.” Concept care există, s-a înfoiat, circulă, în numele şi sub umbrela căruia s-au construit cariere de „profesionişti ai Societăţii civile”, bine rotunjite şi  marcate de apăsat partizanat. Să fie Societatea civilă toată suflarea neînregimentată politic a ţării, adică, un soi de ODUS de pe vremea lui Ceauşescu? Într-un fel, posibil, numai că la noi, ca la nimenea: „nu se poate face societate civilă cu indivizi care au descoperit dimensiunea civică abia când lucrul acesta a devenit modă sau subînţeles” (acelaşi Pleşu). Rezon! Mai ales când, sub umbrela și la stăruința Societății civile, s-a instrumentat impunerea unor personalităţi agreate şi susținute de talia lui Halaicu, Lis, Constantinescu, Ciorbea ș.a. În urmă cu  vreo 15 ani, Fundaţia culturală „Delta” a organizat o masă rotundă cu titlu semnificativ pentru realităţile româneşti: „Societatea civilă – câinele de pază al puterii”, concluzionând: în România, „grupuri de baroni îşi împart finanţări, reprezintă interese înguste şi – ceea ce este cel mai grav – se impun în exterior ca voci ale societăţii civile de la noi.” Cireaşa de pe tort: „vocile consacrate ale Societăţii civile capătă funcţia de câine de pază al puterii.” De unde se vede că aşa zisa Societate civilă a fost şi este croită strâmb, evidenţiindu-se mai întâi fenomenul confiscării reprezentativităţii şi, apoi, supusa ataşare la (un anume) politic al instituţiei… apolitice. Cunoscutul politolog J. Poulain observă că „un funcţionar intră în societatea civilă numai atunci când părăseşte biroul său.” În România, e invers: din societatea civilă se sare în birouri ministeriale şi din rândul civicilor sunt cerute propuneri nominale pentru consiliile de administraţie ale unor societăţi… de stat. Primarul este ales de obştea târgului. Prefectul este numit de guvern. Guvernul este validat de Parlament. Senator devine cel ce-şi câştigă rangul în urma alegerilor. Preşedintele ţării adună sufragiile românilor, fiind astfel autorizat să vorbească şi să acţioneze în numele lor. Cine, cum şi când a mandatat-o pe (să spunem) doamna cutare să reprezinte autoritar Societatea civilă, adică, pe mine şi pe oricare dintre Dumneavoastră? S-a profitat de generala nebăgare de seamă şi personaje bune de gură, foarte atente la oportunităţile oferite de umbrela unui concept înceţoşat, interpretabil, şi, cum se vede, indefinibil, s-au auto-proclamat lideri; pas de a-i mai scoate din redută! Cum democraţia nu se importă în vrac şi-o apucă cine poate, mă tem că s-ar cuveni meditat mai mult şi mai responsabil asupra chestiunii „Societatea civilă”, pentru aşezarea acestui for, necesar şi chiar indispensabil statului de drept, pe baze cu adevărat solide, credibile şi, eventual, chiar… democratice.