Mircea Radu IACOBAN

Dacă nulităţile care-l declară pe Eminescu nul la capitolul gândire politică ar avea răbdarea, dramul de înţelepciune şi de bună credinţă cu care să recitească barem volumele de „Opere” consacrate publicisticii, spre a aşeza faţă în faţă realităţile de acum cu cele zugrăvite de pana poetului în a doua jumătate a secolului XIX, ar avea surpriza să constate o incredibilă potrivire în toate cele. Articolele parcă-s scrise azi: ideile traversează veacurile păstrându-şi neştirbită actualitatea datorită excepţionalei capacităţi proprie lui Eminescu de a merge totdeauna la temeiuri şi esenţe, sondând mereu în profunzime întru identificarea virtuţilor şi tarelor perene. S-ar putea ca aceasta să fie, de fapt, cauza pentru care publicistica eminesciană este minimalizată şi contestată: deranjează similitudinea situaţiilor, s-ar vrea spartă oglinda în care chipuri şi măşti de odinioară se recompun aidoma sub trăsăturile actorilor politici de azi.

Sigur că nu-i poate conveni nici unui guvern portretizarea politicianului român din vremea lui Eminescu, fiindcă...  prea se potriveşte cu realităţi contemporane: „Aceşti oameni vor să păstreze ceea ce au. Nu numai averea – căci asta n-ar însemna nimic – nu! Influenţa, vaza, rangul în ordinea socială, jeţurile din Adunare, cu un cuvânt, tot ce sărmana vale a Dunării a avut de oferit (...) toate trebuie să rămână zestre inatacabilă a nulităţilor...” Sigur că-i superficială şi riscantă orice suspiciune ori reproş la grămadă, dar, oricum, până nu faci foc, nu iese fum. Cum comenta Eminescu? „S-au zidit fără îndoială multe palate în Bucureşti, s-a înmulţit numărul acelora care trăiesc numai în capitală sau numai în străinătate; ţara munceşte înzecit pentru a întreţine absenteismul şi luxul, precum şi pătura numeroasă de oameni care şi-au făcut din politică o profesie lucrativă.” Statut pe care au tot interesul să şi-l apere din răsputeri: „E un adevăr dureros astăzi că administraţiunea n-are altă preocupaţiune, nu urmăreşte alt scop decât menţinerea la putere prin toate mijloacele putincioase, morale şi imorale.” Consecinţa: „Acel care este cu totul înlăturat de la conducerea acestei ţări (...) este poporul român însuşi, fiindcă voturile inteliginţii sunt aruncate în mulţimea celor ce se obţin printr-o cinzeacă de vin.”

În egală măsură şi constatări şi profeţii, observaţiile durute ale lui Eminescu nu conturează numaidecât un anume tipic politic românesc. Tare asemănătoare, în procentaje varii, pot fi observate și atunci, şi acum. Ia să vedem, când vor fi fost scrise rândurile ce urmează, în veacul XIX sau XXI?: „Sub regimul actual, interesul personal, convenienţele de coterie primează faţă de interesul general şi binele public. Necesitatea de a conserva majoritatea compactă şi devotată în Adunare trece peste orice alte consideraţii.” Nu par citite în gazetele de dimineaţă?

Adept deschis al meritocraţiei, Eminescu sintetizează într-o singură frază un program care, de-ar fi fost să-l aplicăm în democraţia românească, n-am mai fi rămas coada cozilor: „În ţara noastră este de ajuns dacă se asigură înaintarea meritului şi a muncii; e destul atâta, şi numai pentru asta se cere reorganizare socială.” După cum se vede, accentul nu se mai pune strict pe rezultatele în instrucţie şi pe discutabilul coeficient IQ, ci se aşează în prim plan meritul în ansamblu, cu toate determinările sale, imediat flancat de condiţionarea „muncă”.

Din nefericire, starea organizării sociale actuale menţine ca regulă pe post de merit mai întâi apartenenţa de partid, iar cultul muncii continuă să fie tratat ca moştenire propagandistică a regimului trecut. Singurul şi cinicul principiu director, niciodată formulat la faţă de cortină fiind „ridică-te tu, să mă aşez eu”. Formulările eminesciene „la temă” sunt de-a dreptul aforistice: „Fără muncă nu există bunăstare, fără adevăr nu există cultură.” Rămâne să medităm şi asupra validităţii unei teze ce pune în discuţie însuşi statutul nostru european: „Din momentul în care românul a intrat în contact cu mii de oameni cu deprinderi economice mai energice, cu un egoism mai pronunţat, de o cultură mai mare, desigur acei oameni au devenit vânătorii, şi el, vânatul.”

Recitiţi-l pe Eminescu!