Mircea Radu IACOBAN

Unul dintre aforismele tulburătoare ale lui Grigore Vieru sună așa: „Doi mari vrăjmași are românul: milă pentru străini și ură pentru ai lui.” Cum să-l interpretăm vizavi de atitudinea conaționalilor noștri față de cele ce se întâmplă astăzi în Ucraina, și, mai ales, de drama cohortelor de refugiați ajunși în România? Îmbucurător, n-am prea auzit vorbindu-se despre milă, ci mai degrabă de empatie, de compasiune. Mila presupune un sentiment de superioritate, în vreme ce empatia se nutrește din identificare afectivă, altfel și mai pretențios spus, din intuiție simpatetică în clipa în care trăiești drama celuilalt – îi simți gândurile și emoțiile ca fiind propriile tale trăiri.

Trebuie să convenim că, pe fondul actualității imediate, nu de milă-i vorba de-ar fi să caracterizăm atitudinea românilor față de nefericiții dezrădăcinați ucraineni, ci de un sentiment din chimia căruia nu lipsește respectul și prețuirea confraternă, la care se adaugă și zațul dulce-amărui păstrat de amintirea situațiilor similare în care românii au dat dovadă de aceeași omenie și capacitate de generoasă investiție sufletească; și astăzi, ori de câte ori au prilejul, polonezii nu uită să ne mulțumească pentru salvatoarea mână de ajutor întinsă în 1939.

Nu pot să trec peste întrebarea ce s-ar întâmpla dacă și noi am ajunge, mai devreme sau mai târziu, ferească-ne Domnul, într-o situație similară. Poate ne-ar ajuta barem sârbii, fiindcă ucrainenii, până să revină la starea de stat în toată puterea cuvântului, se vor confrunta multă vreme cu necazurile și durerile lor. Iar în afară de moldoveni și de Marea Neagră, ceilalți vecini…

Sigur că în episodul românesc al filmului atât de colorat al exodului ucrainean sunt și cadre menite să rămână veșnic în negru-cenușiu. Ucraina n-a fost un Eldorado al democrației și bunăstării, corupția a bântuit la ei poate chiar mai aprig decât la noi, „băieții deștepți” și-au făcut suma și au șters-o la vreme – războiul nu mai rânjește atât de hâd pentru cei cu conturi în Vanuatu și Seycheles. În bagajele soției fostului premier de la Kiev, Kotvițki, vameșii maghiari au găsit cash nu mai puțin decât 28 de milioane de dolari și 1,3 milioane de euro – au avut o noapte întreagă de numărat! Parcarea aeroportului din Iași este plină de limuzine abandonate cu număr de Ucraina; câțiva proprietari au lăsat și cheile: „faceți ce vreți cu ea, noi nu ne mai întoarcem”. Ăștia-s voiajorii de război, adevărații refugiați vin din alte straturi ale societății, din adevărata Ucraină, cară după ei o sacoșă-două și duc de mână copilași care, ca și ei, nu înțeleg nimic din ceea ce li se întâmplă – fiindcă, de fapt, totu-i de neînțeles. Sunt oameni traumatizați, deposedați, înspăimântați, năuciți; undeva, cândva, or să încerce să ia totul de la capăt, poate chiar în țara lor, dacă Putin le va mai îngădui ucrainenilor să-și aibă țară.

Rămân, de pe urma exodului, file resfirate pe care istoria nu va catadicsi să le rețină: acolo-s tezaurizate trăiri unice, de acută intensitate, cu mare încărcătură de omenesc capabil să aducă în preajma lacrimii și gazdele, și nefericiții oaspeți. Iulia Cernițki scrie pe facebook că a izbucnit în plâns când „Un necunoscut și-a deschis portofelul și mi-a dat 100 de lei. Și spune «slava Ukraina!». Am început să plâng. Am refuzat să iau banii, pentru că avea și o mașină veche. Dar și-a deschis portofelul și îmi mai dă 100 de lei. Spune că am nevoie de asta. Slava Ukraina! Mulțumesc! La urma urmei, nu știe că încă patru copii mă așteptau acasă. Bine că nu i-am spus, că altfel îi goleam portofelul! Am vrut să-l îmbrățișez, dar el nu m-a lăsat…”

Un băiețel ucrainean, în aeroport, umbla de colo-colo cu o cușcă de sârmă în care se afla comoara și, în același timp, prietenul lui: un porcușor de Guineea. Nu-l putea lua cu el în avion, așa că a găsit pe cineva care să-i traducă și să scrie cu litere de tipar o scrisoare pe care puștiul o dădea spre lectură în dreapta și-n stânga: „Se numește Lei. Este băiat, ai grijă de el, hrănește-l bine cu fân și mâncare de două ori pe zi. Nu lăsa copiii mici să-l atingă, să nu-l lovească. Izolează-l de alte animale, cumpără-i o cușcă mare sau o volieră, plimbă-l pe podea, taie-i unghiile doar dacă cresc la loc. Nu atinge capilarele fragile ale unui cobai, coloana vertebrală e și ea fragilă. Trimite video și fotografii pe instagram și telegram. Pentru toate întrebările, sună-mă sau scrie-mi. Numărul meu de telefon este…” S-a găsit cineva care l-a preluat pe Lei. Băiețelul plângea în hohote. Nu voia să prelungească despărțirea, a luat-o la fugă fără să se mai uite înapoi…

Printre marile drame ale războiului ce-și ia zilnic porția de morți și distrugeri, se rânduiesc și astfel de mărunte întâmplări triste care, indirect, vatămă și ele sufletul. Revenind la aforismul lui Grigore Vieru: dacă pe jumătate l-am lămurit făcând distincția cuvenită între milă și empatie, compasiune etc., rămâne în discuție partea a doua: „ura pentru ai lui”. Întrebare: pe cine s-ar cuveni să iubească românii? Înaintașii ne-am grăbit să-i porcăim, țara ne-o înjurăm cu fiece prilej, iar printre contemporani pur și simplu nu văd cine ar merita o totală investiție de dragoste și prețuire. Așa că prețuim vitejia altora („câtă bărbăție la armata ucraineană!), ne întristează tristețea altora, („ce cumplită e drama refugiaților!”) fiindcă n-avem unde și de ce investi sentiment în postata noastră mioritică.