Mircea Radu IACOBAN

Adevăru-i că prea multe nu știam despre vecina noastră Ucraina. Am considerat-o înzestrată cu respectabile capacități tehnico-industriale atunci când performa sub steagul URSS, între altele construind și cel mai mare  avion din lume, Antonov 225 Mriya (incendiat de ruși în bombardamentul din 27 februarie) și-i acordam respectul cuvenit unei  țări și unui popor de două ori mai mare. După care, pentru români a prezentat un oarece interes turistic, poate și sportiv, modest și acesta, iar din pricina contenciosului basarabean în care Ucraina și ucrainenii au presărat când și unde au putut piedici în calea Unirii, la care s-au adăugat amintirile amare ale istoriei recente și impardonabila atitudine față de minoritatea română, prea multă simpatie nu s-a investit într-o relație întemeiată pe onorabilă vecinătate între două țări creștine și cam atât.

Începând cu 1863, rușii au interzis utilizarea limbii ucrainene în tipărituri, așa că de pe la Taras Șevcenco încoace, cultura Ucrainei a trebuit să arboreze multă vreme haină tot slavă, dar cu altă croială (la noi, a funcționat prejudecata că între cele două limbi n-ar prea fi deosebiri – fals!). Faptul că rusa era privilegiată și bine cunoscută vorbitorilor din întreaga Ucraină a fost cumva anihilant – fenomen care nu s-a petrecut și-n Basarabia, unde româna strămoșească s-a vorbit și la cuhne, dar a zămislit și literatură onorabilă de sorginte latină, atât înainte de 1812, cât și după. A trebuit să se abată asupra Europei „operațiunea specială” a lui  Putin, de fapt nerușinat război de cotropire în toată regula, ca să ne îndreptăm atenția și către vecinul căruia i s-a dat foc casei, spre a vedea că Ucraina este o țară respectabilă și performantă. Întâi de toate ar fi vorba despre valorile morale puse în lumină de inegala înfruntare militară cu rușii. I-am considerat din totdeauna pe ucraineni și i-am declarat naționaliști; iată un bun prilej să lămurim până la nuanțe cum e cu naționalismul și patriotismul, fiindcă, în situația dramatică de azi, kievlenii ar fi întrutotul îndreptățiți, precum Grigore Vieru altădată, să exclame „Sunt naționalist”: „Îmi iubesc mama (e un păcat?) / Și pruncii / Și frații / Și cerul de ametist / În rezumat: /Sunt naționalist! / Da, vremea în care trăim / E tot mai isterică! / Îmi vine să urlu / în muzeul satului / Cu profil ateist: / Scoateți mitraliera din biserică / Sunt naționalist!” Întrebare: cum s-ar fi cuvenit să reacționeze patrioții, și cum naționaliștii? Putin nu pare deloc doritor să-i respecte Ucrainei statutul de țară, dar, sunt sigur, este profund interesat de performanțele ei în Europa și în lume. Ucrainenii au printre cele mai mari centrale nucleare de pe continent, și posedă ceva și mai important: cele mai mari zăcăminte de minereu radioactiv. Uraniul nostru l-a jefuit până la epuizare Sovromkvartit, practic, am închis toate minele, dar iată că Ucraina a izbutit să-și păstreze prețioase și impresionante rezerve! Țara lui Zelenski se situează pe locul doi în lume în ceea ce privește resursele de fier, titan și mangan. Mai ocupă locul șapte cu rezervele de cărbune, iar prin valoarea totală a resurselor naturale, țara crâncen asediată se clasează pe poziția a patra pe mapamond! Habar n-aveam că Ucraina deține cea mai mare suprafață de teren arabil din Europa, și că, aflându-se printre cei mai performanți producători de porumb și cartofi din lume, cu recoltele sale ar putea hrăni 600 de milioane de guri (de ce PIB-ul pe cap de locuitor se menține atât de modest e o altă discuție). Este cel de al treilea exportator de fier de pe Terra, al patrulea constructor de turbine pentru centrale nucleare și, culmea, al patrulea producător de lansatoare de rachete. Nu-i exclus ca printre salvele trase de ruși asupra Kievului să se afle și proiectile reactive fabricate în Ucraina! „Un comediant!” – se spunea despre Zelenski – iată-l bărbătește implicat într-o tragedie umanitară de nimeni imaginată în anno Domini 2022! Fosta mare închisoare a popoarelor zăngănește din nou gratiile ca principal argument al fraternității, într-un continuum tenace de la Petru cel Mare la Stalin, Hrușciov și Putin.

Prin anii ʹ70 mă aflam în Ucraina, la Vinnița, cu un turneu  al Teatrului „Luceafărul”. Trupa ieșeană juca o dramatizare după „Capra cu trei iezi”. Mașiniștii noștri, nedeprinși cu dispunerea ștăngilor scenei gazdă, au greșit manevra din final, au ridicat alt fundal și, în locul lupului căzut în foc, a apărut… bustul lui Lenin, uitat de recuziteri într-un cotlon al culiselor. Vă închipuiți ce-a fost în sală! Întâmplare cu  valoare de metaforă: invadatorii s-ar putea să aibă parte de focul tot de ei aprins! Cât despre Putin: se scrie din ce în ce mai  apăsat că s-ar afla în stadiul ultim al unei boli care nu iartă. Ceea ce nu cred, dar, de-ar fi așa, ar putea explica amenințările cu arma nucleară ale Țarului egolatru și făr-de suflet: plec, dar vă iau  cu mine.