Mircea Radu IACOBAN

Ce să mai scrii despre Ucraina, cum să scrii? Ba chiar și de ce s-o mai faci cu deplină implicare sufletească și bună-credință, când vorba cea adevărată o strivește în văzul lumii șenilele tancului? Scrierea este un act conștient de conservare a cuvintelor; în Evanghelia după Ioan, doar două substantive sunt scrise în aceeași frază cu majuscule: Dumnezeu și Cuvânt („La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvânt”). Unitate fundamentală a gândirii și comunicării între oameni, cuvântul conviețuiește simbiotic cu adevărul: greu să izvodești minciuna dintr-un singur cuvânt, ai nevoie de îmbinări sintactice într-o propoziție, moment de la care încolo se poate întâmpla și nefericita despărțire a cuvântului de adevăr. Ceea ce vedem zi de zi petrecându-se în jurul nostru; trecem minciuna mai ales în contul politicalelor, ne-am obișnuit cu ea, cum-necum și-a obținut statut de tolerat! Barem democrația ne îngăduie s-o combatem – cu sau fără succes.

Tirania moscovită a dixit-ului impus cu tancul nu îngăduie urmă de îndoială și supune cuvântul unui mizerabil tratament înjositor care îl desparte flagrant de adevăr. De pe timpul când lucram la Chișinău, mi-a rămas în casă un mărunțel televizor „Orion” cu antenă ca pe vremuri, pe acoperiș. Căutând stăruitor, mai găsești emisiuni ale televiziunilor moscovite uitate printre nori, puricoase, dar cu sunetul deslușibil, și, dacă, apoi, mai apelezi și la canalele BBC de pe tele-cablu, afli cu stupoare prima enormă minciună putinistă: ucrainenii se bombardează singuri pentru a induce opinia publică în eroare! De unde se vede că „denazificatorii” ruși utilizează taman genul de acuze absurde pe care l-au practicat naziștii autentici când, în 1933, ei înșiși incendiau Reichstag-ul! Altă rețetă de aceeași sorginte: Goebels a fabricat povești despre atrocitățile comise de polonezi împotriva germanilor din Danzig. Procedând la fel, acoliții lui Putin au născocit un genocid (!!) ucrainean comis la adresa rusofililor din Donețk! Și „marea justificare” pusă în undă de propaganda moscovită seamănă ca două picături de apă cu teza lui Goebels: „Suntem împinși la extreme (n.m.: cine împinge, unde, cum, când?) și trebuie să acționăm cu procedee extreme.” Bună școală, putiniștii „denazificatori” care luptă împotriva un „nazist”… evreu, se arată a fi fost elevi sârguincioși!

Ce poate fi mai absurd decât ideea că Zelinski, rămas cu radioul și televiziunea ca ultime și extrem de necesare modalități de comunicare cu lumea și cu poporul său, și le bombardează singur! Toate imaginile cumplite din Kiev și Harkov, orașe desfigurate, cu orbitele ferestrelor rânjind goale și hâde, cu blocuri în flăcări, toate incendiile, exploziile, cadavrele, cartierele ruinate, sunt doar „filmări care nu  pot fi descrise decât ca fiind false”, „menite să inducă în eroare telespectatorii.”

„Ucraina își atacă cetățenii și minte occidentul. Dar este posibil să minți pe toată lumea?” Sigur că nu-i cu putință, enormitatea afirmațiilor Moscovei vor exploda repede, ca orice balon de săpun. Te-ntrebi de ce or fi adus rușii la Kiev ditamai armata secolului, câtă vreme localnicii le-au luat-o înainte și se bat singuri – poate doar ca să ofere noapte de noapte, gratuit, focuri de artificii! Ucrainenii, spune un reporter tv rus, „se comportă ca niște fasciști”, drept pentru care „denazificarea” se impune. Deci, cei care-și apără țara sunt fasciștii, nu invadatorii ce atacă fără nici un motiv demn cât de cât de luat în seamă! Ce trebuiau să facă ucrainenii? Să-și întâmpine invadatorii cu pâine și sare?

Cică rușii n-ar fi efectuat decât „o operațiune militară specială de apărare a republicilor populare” (nici vorbă de război, cuvânt interzis în presa rusă, precum și „invazie”, ori „ocupație”), numai că oaspeții ruși neinvitați nu operează decisiv la Donețk, ci împotriva Capitalei și a Harkovului (culmea: cică și Harkovul s-ar fi autobombardat!). Tristețea cea mare este că, într-o astfel de domnie a minciunii, evoluțiile nu prefigurează nici o ieșire: idioțenia intervenției armate a rușilor este atât de mare, încât a devenit irezolvabilă prin însăși enormitatea gafei, aflată în imediata vecinătate a absurdului. Așa-zisele negocieri și tratative nu-s altceva decât apă de ploaie, nimeni nu crede în ele, câtă vreme agresiunea armată se amplifică zi de zi în loc să se stingă. Putin este cu spatele la zid și mă tem că amenințarea cu Tribunalul de la Haga va avea efect invers: „Țarul” ori învinge, ori la pușcărie (vorba vine, aș vrea s-o văd și p-asta!); cu siguranță, își va continua delirul, râzând Europei în nas până când… Asta-i marea întrebare: până când?