Mircea Radu IACOBAN

Mai întâi o observație ce consider că merită luată în seamă, întrucât sesizează o consecință complet neașteptată a războiului din Ucraina: în Republica Moldova, conform statisticilor, majoritatea rusofonilor o constituie ucrainenii, care depășesc considerabil numărul celor ce se declară ruși. Un referendum privind Unirea, văzut până acum cu rezultat net favorabil rusofonilor (prin adiționarea voturilor ucrainenilor + rușii) nu mai poate fi atât de categoric pro-Rusia și, implicit, împotriva Unirii. După toate cele întâmplate, n-aș mai crede că, barem electoral, populația ucraineană din Basarabia, exceptând fanaticii putiniști, ar mai marșa-bloc alături de ruși și-n favoarea Rusiei. Dimpotrivă!

Isprăvile scelerate ale exponentului imperialismului rus defazat, Putin, au creat un adevărat hău între cele două popoare slave, o rană și peste secole de nevindecat. Iată că, s-ar putea spune cu cinism, într-un anumit sens răul poate fi și spre bine, întrucât întoarce salutar un dezechilibru prezumat, numai că un demers politic unionist, oricât de legitim, se ghemuiește de la sine în plan secund atunci când rânjește hâd spectrul războiului, bat tunurile, șuieră rachete și mor oameni. Scenele petrecute la vămile românești emoționează până la lacrimi: și cele în care vedem mame singure ducând un copil de mânuță cu dreapta și târând un biet troler cu stânga, dar și cele ilustrative pentru atât de calda reacție de solidaritate și omenie a românilor.

N-am avea prea multe motive să-i copleșim pe ucraineni cu dragostea noastră. Deși s-au aflat, în secolul XV, sub domnie română (Gheorghe Duca, domn al Moldovei era și hatman al Ucrainei la 1680), n-a fost (din fericire!) s-avem destin comun. În veacul nostru, unirea Basarabiei cu Țara a fost constant sabotată de Ucraina, mai abitir chiar decât de Rusia. Luând în considerare și modul reprobabil în care au tratat până acum minoritatea română, poate c-ar trebui să mă întreb dacă ucrainenii s-ar fi comportat identic la aceleași vămi în cazul în care cetățenii noștri și-ar fi căutat salvarea migrând către Kiev.

În momentele de mare cumpănă însă, omenia binefăcătoare înflorește pretutindeni spectaculos și spontaneu, nu-i nevoie de decrete, îndemnuri și imbolduri oficiale. Românii au și oarece tradiție: după ce, în 1939, Polonia a fost atacată de nemți, la ospățul teritorial s-au înființat imediat și rușii, cu care și-au împărțit prada pe din două. La 6 septembrie 1939, Consiliul de Coroană a dezbătut cererea de primire a polonezilor în țara noastră, în frunte cu președintele Moscicky, prim-ministrul Skadkovski, armata, tezaurul, și, desigur, populația pornită în bejenie. Iorga l-a încurajat atunci pe Carol II: „Să nu facem niciodată o politică de frică!” (…) fiindcă „Nu putem face altă politică decât aceea pe care o avem în inimă!” Motivul îngrijorării: nu exista temeiul legal, România era legată de Polonia printr-un Tratat de garanție reciprocă, numai că intra în funcțiune în cazul unui atac al URSS – iar  Polonia fusese atacată de Germania! Nimeni nu vedea atunci (ca și acum!) alt agresor posibil în Europa decât rușii, nici unul dintre scenariile concepute de statele majore nu avea în vedere atacul lui Hitler!

România își declarase neutralitatea, păstrându-și atitudinea față de polonezii care-și aveau pe teritoriul românesc nu numai zeci de mii de refugiați, ci și armata (dezarmată) inclusiv aviația, și au tranzitat teritoriul nostru cu tezaurul Poloniei  adus mai întâi cu trenul la Constanța, de unde, cu un vas românesc, a ajuns la Londra). Ceea ce i-a deranjat și pe ruși, și pe nemți, așa că România avea parte de reproșuri grave și dintr-o parte, și din cealaltă. Și-a păstrat neștirbită conduita, refugiații au fost răspândiți prin toată țara și, ca și acum, au primit găzduire la particulari, la mănăstiri, în tabere, la rude și cunoștințe. Între documentele Prefecturii Rădăuți s-au păstrat tabele cu sutele de persoane primite în casele localnicilor, iar contabilii au înregistrat cu amănunțime cantitățile de bunuri achiziționate pentru „polonii civili”, adică, din prima zi, 2310 pâini, 50 kg caș de oaie, 450 kg carne, 2111 litri benzină ș.m.a.

Sunt păstrate chitanțele de la zeci de negustori furnizori – între care, ciudat, nici un nume românesc! Militarilor, chiar dezarmați, li s-au plătit soldele în cuantumul îngăduit de gradul fiecăruia, civilii au primit alocații, s-au deschis școli provizorii cu predare în limba polonă, cursuri pentru învățarea limbilor română, franceză și engleză – într-un total al cheltuielilor ce a trecut de două miliarde de lei, sumă enormă pe atunci. Parte a fost recuperată, oaspeții năpăstuiți, primiți cu atâta înțelegere și dragoste frățească, au păstrat pentru decontul final o frântură din tezaurul ce a tranzitat România. Dar nu de bani este vorba, ci de primirea caldă și omenoasă oferită de români polonezilor, acum și ucrainenilor, la ceas de mare cumpănă și nevoie. Dea Domnul să n-avem și noi vreodată parte, fiindcă într-un sondaj de acum câțiva ani, la întrebarea „dacă patria v-ar fi atacată, ați pune mâna pe armă s-o apărați?”, 82% dintre românii întrebați au răspuns NU.