Mircea Radu IACOBAN

Ce-i prea mult, strică! Televiziunile noastre s-au înamorat peste poate de Gaudi: toată ziua-bună ziua unduiește pe ecrane geometria curbelor bizare imaginate de barcelonezul care a proiectat Sagrada Familia – o catedrală la care se lucrează de la 1882 cu nădejdea că va fi terminată în 2026… A costat enorm și-o să mai coste, dar se spune că asta n-are prea mare relevanță, câtă vreme nu-i o investiție a statului spaniol, șantierul nutrindu-se din donații și din vânzarea biletelor de vizitare. S-au găsit cârcotași care să calculeze câte zeci de mari spitale s-ar fi putut edifica și dota cu fondurile astfel „risipite”, câte metrouri urbane, autostrăzi europene, câmpii irigate, maladii învinse, Veneții salvate ș.a.m.d. Întrebarea pare a avea legitimitatea ei, numai că, de judeca într-o astfel de cheie riguros-utilitaristă, umanitatea n-ar mai fi cunoscut întreagă bucuria artelor! Altceva aș reproșa: arhitectural, Sagrada Familia nu-i deschizătoare, ci capăt de drum și capitol închis: nu ocrotește sâmburele viitorului care să-i îngăduie nouă și fericită rodire într-un continuum de întruchipări ce or să vină. Cu siguranță, omenirea nu va mai avea nici răbdarea, nici motivația să construiască astfel, adică, pe cât de spectaculos, pe atât de încărcat, contorsionat, complicat, aglomerat și, desigur, scump. Aș putea spune chiar că la Barcelona se construiește cea mai tânără… amintire a lumii! Rămâne deosebit de interesant cum simpla curbare inovativă a dreptei a-tot-stăpânitoare pe planșeta arhitecților a permis deschiderea atâtor unghiuri de examinare noi! L-am rugat cândva pe maestrul Dan Hatmanu să-mi deseneze Teatrul „Luceafărul” pentru coperta unei monografii a instituţiei. „Eu ţi-l fac, da’ să ştii că-l strâmb!” Şi l-a strâmbat: liniile drepte au devenit unduioase şi, surprinzător, imaginea a căpătat un spor de căldură şi personalitate. Probabil că unghiul de 90 de grade şi linia dreaptă aşează faţă în faţă imperfecţiunea umană cu rigoarea rece a geometriei impecabile. O fi aducând verticalitatea perfectă a muchiilor monotonie uniformizatoare, dar ce poate face arhitectul altceva decât să conjuge dreapta ridicată spre cer cu orizontala planşeelor, într-un joc de linii, totuşi, finit? Pictorul îşi poate permite „să strâmbe” contururile cât pofteşte, constructorul, însă, nu poate ieşi de sub zodia veşnicului T (grindă peste stâlp) şi nici să se elibereze de sub suveranitatea absolută a unghiului drept. Gaudi a intuit capacitatea liniei ondulate de a vibra cald şi uman, iar Barcelona îi datorează în bună măsură strălucirea şi titlul de capitală a modernismului în arhitectură. Deşi nu-i plin sezon turistic, și, oricum, pandemia a mai ținut călătorii pe-acasă, capitala Cataloniei pare la fel de căutată de vizitatori și punctul nr. 1 al răsfățului turistic a rămas, ca totdeauna, Sagrada Familia. Ultima dată când am fost la Barcelona am văzut, la Casa Millà, cum coada celor ce aşteptau de ore bune să viziteze interiorul şerpuia pe două străzi, măsurând câteva sute de metri. Millà este una dintre „casele moi” proiectate la sfârşitul secolului XIX de Gaudi. Barcelonezii, mari meşteri în născocirea de porecle (zgârie-norul Societăţii de distribuţie a apei, ca un deget enorm înălţat spre nori, este alintat cu porecla „Supozitorium”...) i-au zis Casei Millà „Plăcinta cu carne”: etajele sunt clădărite unul peste celălalt ca nişte foi molcuţe de aluat, obişnuita şi paşnica orizontală fiind concurată de câmpuri ondulate din care ferestrele răsar ca o dantură avariată… O viaţă întreagă trudind în Barcelona, Gaudi a creat nu numai clădiri bizar-ondulate, tivite cu feronerie fastuoasă şi străjuite de hornuri tratate plastic până-s aduse la rangul de compoziţie statuară, ci a proiectat şi parcuri, mobilier, ansambluri, până a fi imaginat catedrala. Este şi aşa, neterminată, cel mai spectaculos edificiu de cult al veacurilor XIX-XX-XXI pe care l-am admirat vreodată. Se poate discuta, desigur, și despre grandilocvenţă, orgoliu, măsură, poate chiar şi despre megalomanie, dar câtă vreme menirea cultică este flancată şi impecabil susţinută de gesturi artistice unice şi cu adevărat formidabile, orice urmă de reţinere se mistuie înainte de a fi imaginată ori formulată… Lui Antonio Gaudi i-a fost fatală recurgerea la linia şi unghiul drept. În loc să traverseze şerpuind prudent printre vehiculele străzii, a tăiat-o perpendicular şi l-a ucis, în 1926, ... un tramvai cu cai. Dus la spitalul oamenilor străzii, a fost recunoscut abia a doua zi. Prea târziu…